De câteva decenii, Saunders descrie în povestiri o Americă distopică în descendență orwelliană, dar, dacă e să luăm în considerare evoluțiile politice din ultimul timp, putem spune că proza lui se apropie de jurnalismul de investigație făcut într-un teritoriu gri cvasi-repertoriat, în care evoluează oameni (sau strigoi sau umanoizi) polarizați, iubitori de servitute voluntară și practicanți ai unui șovinism „natural“. Personajele din The Brief and Frightening Reign of Phil, publicată în 2005, văd lumea dihotomic. Locuitorii din „Horner-ul interior“, o țară prea mică pentru a-i cuprinde deodată pe toți cetățenii, sunt în conflict cu cei din „Horner-ul exterior“, care își maximizează poziția „geopolitică“ percepându-le primilor taxă de azilanți.
Apărut în 2019, Ziua eliberării conține 9 povestiri care depun mărturie pentru legitatea de care Saunders vorbește în cursurile de scriere creativă ținute la Universitatea din Syracuse (O baie în iaz, pe ploaie – lecție despre scris, citit și viață de la patru maeștri ruși ai prozei scurte, Editura Trei, 2024), și anume că scriitorul e într-o relație atât de strânsă cu proza sa, încât ia decizii pe care nu le mai conștientizează, motivațiile fiind prea subtile pentru a fi articulate, „și oricum ne mișcăm mult prea repede ca să avem timp să le articulăm“. Literatura nu ajută la salvgardarea vieții și nu e o tribună politică, oricât de nobilă ar fi cauza, însă orice poziție ai adopta ca scriitor ea vine la pachet cu o problemă căreia trebuie să-i găsești rezolvarea. Saunders e atent la peisajul socio-politic recent, de care se apropie asimptotic, dar nu livrează o rețetă de vindecare a realității, ci, în spiritul lui Cehov, își expune propria „mașină de răzgândire“ și recalibrare livrescă, formația sa de geofizician asigurându-i reflexul rigorii, dar și pregătirea pentru „ineluctabilitatea eșecurilor“, după cum spunea într-un interviu.
Personajele din Ziua eliberării, povestire care dă titlul volumului, sunt utilitare, clusterizate. Stau aninate de un perete, de unde sunt coborâte de stăpân ca să dea, ca „Glăsuitori“, reprezentații teatrale dintr-un soi de „Iliadă americană“, din récit-uri naționaliste uploadate în prealabil. Povestirea Mama faptelor cutezătoare redă fluxul mental al unei femei care încearcă să scape de vina de a fi schilodit un cerșetor pe care-l crezuse vinovat de accidentarea fiului ei, externalizând culpa, imaginându-și că îi iese din cap „un fascicul verde de iertare“ (p. 117). Captive înăuntrul propriei minți sunt și femeile din O chestie de muncă și Ziua mamei, care caută soluții pentru a-și conforta dorința arzătoare de exterminare a unei colege de birou, respectiv a unei rivale din tinerețe. Povestirile Strigoi și Elliott Spencer sunt mai aproape de logica romanului Lincoln între vieți, pentru care autorul a fost recompensat în 2017 cu Man Booker Prize. Naratorul „Strigoi pe Vine Opt“ evoluează într-un iad de mucava, localizat sub orașul Pueblo – Colorado, o versiune consumeristă a iadului, cu „imitații de pârâu“, „răcnete de spaimă opționale“, funcționând ca parc de distracții populat de „Demoni Căindu-se de beton maleabil“, „Călugări Decapitați pentru Gânduri Perfide“ etc. Aceste personaje subterestre, comasate la capătul unei „Coloane de evacuare“, ocupate cu delațiunea și „vaporizarea“ celorlalți, se pregătesc să dea reprezentații pentru „Vizitatorii“ de deasupra, care întârzie să își facă apariția („vom rămâne ne-vizitați pe vecie“), supoziția naratorului fiind aceea că i-a pus cineva „deoparte“ ca pe niște semințe ale răului. Naratorul din Elliott Spencer e un umanoid, mai precis un „fost-uman“.
Deși discursul lui e afazic, cu sincope, inadecvări și elipse, dat fiind protocolul de ștergere a informației de pe „hard“ la care a fost supus, pare să ne transmită vestea bună că centrii nervoși ai limbajului, memoriei și imaginației au capacitatea de a se regenera: „Eu nu sunt nu sunt acum nu mai sunt exact Elliott Spencer… Este posibil ca eu moarte singur?… Știu: a merge, știu a ascunde. Știu: potecă și zâmbind ușurel o iau pe acolo“ (p. 280-283). Soluțiile sunt întotdeauna autarhice la Saunders, apar exclusiv în interiorul lumii ficționale. Tensiunea dintre tendința de a „stockholmiza“, de a nega, chiar de a valida și securiza opresiunea, ca un alt mod de practicare a servituții voluntare, și cea de a răspunde la „Chemarea Tribului“ (după formula lui Llosa), dând frâu liber pornirilor șovine, provoacă cititorului o ilaritate înfricoșată. Lumea ficțională a lui Saunders e plină de parcuri de distracție horror, în care scriitorul intuiește materializări ale dorinței umane de a transforma oroarea în sedativ, confort psihologic, divertisment. Budist practicant, el ne transmite și prin intermediul acestor povestiri opinia că unica soluție „democratic-egalitară“, literară și nu numai, de a ieși din parcul de distracție e în „Ziua eliberării“, cu trimitere la Marea Eliberare din Cartea tibetană a morților.