Continuăm să publicăm impresii, note de călătorie ale unora dintre participanții la Turnirul de Poezie de la Heraklion (Platamonas). Ordinea autorilor este alfabetică. Alte texte vor putea fi citite în numărul viitor al revistei.
Costel NEDELCU
Turnir, jos pălăria!
Cottus prinse autocarul într-una din cele o sută de palme ale sale.
– Mai ușor, că ne zdruncini creierii și avem nevoie de ei! Mergem la un concurs.
– Mă doare-n cot!, tună hechatonchirul, după obiceiul lui Zeus, cu unul dintre cele cinzeci de capete ale sale. Aveți permis de sejur la Heraklion?
– Mergem la Platamonas.
– Mă luați peste picior! Sunteți olteni?!
– Nu, scriitori! Suntem cunoscuți. Am fost…
– Ați fost anul trecut în Creta, luând-o pe sus, altfel nu treceați de mine. Aici sunteți la poalele Olimpului, în punctul de graniță dintre Macedonia și Tesalia.
– A, pe lângă Karița, sat de aromâni. Pari unul de-al lor. Am avea pile?
– Nu cred. În apa mării de aici face baie Zeus cu nimfele sale, de cum răsare soarele.
– Nu-l deranjăm. Cum pleacă, ne băgăm și noi. Dionysus e-acasă? E de-al nostru, din Tracia.
– Stă întins pe vârful Skala, beat.
– I-am adus vin.
– Tocmai lui?! Șefului ce…?
– Avem și pentru Zeus un butoi cu miere.
– Iar n-ați nimerit-o. Are diabet. A supt mult lapte de la țâța frumoasei Io. Pentru Hera, coana mare, nimic?
– Cum să nu!? Langoș! Adus de confrații din Târgu Mureș.
– Așa, da! Va aprecia. Vor avea un bonus în concurs pentru darul acesta.
– Completați formularul! Scopul vizitei:
– Să recităm poezii. E un Turnir al poeților, ceva de genul Dionisiilor. Cei din Tomis și din vechiul Galat au pregătit ceva chiar în genul festivalurilor antice de poezie de pe vremea când intervenea și corul după anume versuri. Tomitanii făceau comerț cu voi.
– Da, ne-au livrat odată seu de oaie colorat pe post de ceară de albine.
– Și voi… vin îndoit cu apă.
– Când ați făcut cererea?
– Încă din iarnă, am scris-o pe zăpadă.
– Să nu se fi topit!
– Există copia! Intră pe sistem! Via satelit Ganymede, număr de înregistrare unul pe față, doi pe dos, font Hermes Trismegistus.
– E trimisă la Penelopa pentru redactarea răspunsului…
– Înseamnă că termenul de rezolvare e la calendele grecești, deși am plătit taxă de urgență.
– Hai, că v-ajut! Trimit lui Zeus un e-mail. Vinul și mierea sunt ale mele! Dacă mă veți turna, prietenul meu Polifem va șterge urmele! Vede bine și acum, nu vă luați după Homer!
Șeful din Olimp pune o condiție: Să fie invitați și poeți greci la Turnir măcar o zi! Aplică degetul mare pe jalbă. Gata apostila! Întoarse palma, apăsă cu ghiulul. Se imprimă sigiliul.
Hera a observat femeile. Notă: Ele nu vor face farmece lui Zeus! Altfel, s-ar putea întoarce acasă ca bibilici – „Păcat, păcat, că în Grecia am plecat!“ Contrasemnează!
Sosește holograma. Liberă trecere!
Pregătiri pentru Turnir! Apoi emoții, talent, iscusință, speranță, sub platani. Fiecare concurent înțelege că se întrece cu el însuși în primul rând, dar nu înseamnă că miza jocului dispare. Nu stă liniștită apa mării, dar mintea poeților! Briza mângâie versurile, albastrul prinde viață pe scenă, noblețea se revarsă pe plajă, poezia crește, capătă formă universală. Trăirile se simt și-n Olimp, e vară și sete de vers, umbra lui Zeus coboară, poeții-băieți se înviorează și par mai avantajați. Lângă ei, pe plajă, se așează Calliope, Euterpe, Erato cu picioare până-n gât bronzate. Ispită mare, ispirație bună! Nu se lasă nici fetele, îl caută pe Apollo, care, mărinimos, cultivat, alege două pentru finală. Triumfă și Hera, feminista! Doi bărbați, două femei, egalitate! Premii ex aequo!
Președintele juriului așează pălăria pe pupitrul unde stătuseră oglinzile cu versuri. Cu fericirea în suflet, poate și cu destule griji, după săptămâna cu leandri, bougainvillea, trandafiri, toți participanții visează în continuare la frumusețea căii din față. Drum bun, în continuare!
Eugeniu NISTOR
Timpul poeziei este rotund și etern
După un lung și istovitor drum cu autocarul, am ajuns în seara zilei de 5 iunie a.c. la Platamonas, în regiunea grecească a Macedoniei centrale, pe țărmul magic al Mării Egee. Vechea denumire a așezării era Heraklion, nu departe aflându-se complexul arheologic Dion și cătunul aromânesc Karița (Karitsa). Aici, la hotelul omonim orașului-gazdă, într-un atractiv ambient geografic și spiritual, s-au întâmplat zilele turnirului literar organizat de Uniunea Scriitorilor din România și Institutul Cultural Român, în cadrul căruia s-au confruntat cei 12 scriitori din filialele Târgu Mureș, Constanța și Galați. Iar lecturile poeților concurenți, schimburile de idei și de mesaje literare cu scriitorii greci, prezenți la întrunire în după-amiaza zilei de 7 iunie, dezbaterile culturale de acută actualitate, așa cum au fost cele consacrate problemei literaturii în contextul tehnologiilor avansate și al efectelor emergente ale inteligenței artificiale, socializarea și prieteniile închegate acolo – au fost tot atâtea secvențe de implicare a scriitorilor participanți, cu maximă intensitate spirituală, la reușita acestei frumoase sărbători a poeziei. Căci chiar și peisajul din preajmă stimula parcă înadins travaliul poetic: la doar câțiva kilometri de țărm, puteau fi admirate coamele înzăpezite ale munților Olimp, sălașul zeilor, iar la poalele lor, într-un loc paradisiac, Mânăstirea Sf. Dionisie ne-a primit cu porțile deschise, având astfel prilejul să aprindem câte o lumânare pentru cei dragi, plecați sau aflați încă în lumină… Cert este că, vreme de șapte zile, poezia s-a întâlnit cu valurile Marii Egee pe plajele de la Platamon, acolo unde în plimbările noastre de-a lungul țărmului am pășit printre așchiile sfărmate de roci, desprinse parcă din chiar zidurile masive ale timpului, printre cochiliile sonore de melci și de scoici, printre licheni verzui și meduze… Iar nisipul neted și umed de la buzele mării mai păstra încă, preț de cateva secunde, tiparul tălpilor noastre pe plajă, până când Eol se năpustea din nou, vălurind cu furie… Totul era efemer acolo, nimic nu părea a fi statornic, de la zeii elini până la tânărul imberb care trecea zâmbind, cu cămașa aruncată neglijent pe umăr sau până la femeile cu trupuri goale, în formă de amforă, expuse la soare pe șezlonguri de-a lungul țărmului… Doar noi am rămas convinși de ideea că timpul poeziei este rotund și etern!
Vasile SPIRIDON
Războiul de departe
La vreo două luni de la izbucnirea războiului din Ucraina, am avut ca vecine de compartiment, într-un tren, două ucrainence: o mamă de vreo patruzeci de ani și fiica ei, de șaisprezece-șaptesprezece ani. Abia când o voluntară a deschis ușa compartimentului, le-a întrebat dacă sunt din Ucraina și a vrut să le ofere două pachete cu hrană rece, pe care ele le-au refuzat politicos, mi-am dat seama că sunt ucrainence. Am remarcat imediat discreția lor și am avut de asemenea impresia că proveneau dintr-un mediu înstărit (călătoreau la clasa I, deși acesta nu este întotdeauna un indiciu sigur în România). Cufundate în gânduri, aproape că nu au rostit niciun cuvânt pe tot parcursul drumului. Aveau puține bagaje, ca două refugiate care parcă nu voiau să arate ca atare, păstrându-și demnitatea. Stând chiar lângă mamă, am observat cum schimba din când în când mesaje pe WhatsApp și cum, uneori, i se umezeau ochii, probabil la aflarea vreunei vești rele de acasă. Când am coborât pe peronul Gării de Nord din București, le-am urat să aibă curaj, scoțându-le pentru câteva clipe din tăcerea lor apăsătoare de mai multe ore. Anul acesta, la Turnirul de Poezie din Grecia, am reîntâlnit Ucraina, dar dintr-o cu totul altă perspectivă. Am stat în același hotel cu un grup numeros de ucraineni, majoritatea copii și tineri. Din câte mi-am dat seama, participau la o tabără, deși nu neapărat una destinată refugiaților. Păreau să provină, la rândul lor, din familii înstărite. Erau extrem de veseli și, mai ales, atât de gălăgioși, încât depășeau cu mult limita bunului-simț. Pentru ei, războiul părea la mii de kilometri distanță, ceea ce, în sine, este un lucru firesc, chiar și de dorit pentru vârsta lor. Totuși, contrastul cu imaginea celor două refugiate întâlnite în tren era izbitor. Să fie oare vorba despre o adaptare la suferință, despre o amorțire a durerii sau poate despre acel proces prin care tragedia riscă să devină o prezență obișnuită, amintind, inevitabil, de celebra formulă a Hannei Arendt, banality of evil, atunci când observa felul în care obișnuința poate estompa gravitatea tragediei? Nu am putut să nu mă gândesc la cele două ucrainence din tren, purtând cu ele parcă toată greutatea țării pe care o părăsiseră. Se spune că între arme muzele ar trebui să tacă („inter arma silent Musae“) și totuși la Turnirul de Poezie de la Heraklion poeții noștri nu au tăcut, realizând una dintre cele mai bune ediții la care am participat în calitate de membru al juriului. Si vis pacem, para bellum – dacă vrei pace, pregătește-te de război –, mai spune alt vechiu adagiu. Dar m-am întrebat în ce constă pacea (sau aparenta nepăsare a) celor care nu sunt pe front în timp de război? Cum se poate cuantifica sfânta inocență a celor care, prin vârstă sau împrejurări, sunt feriți de experiența directă a războiului? Și unde începe, dacă începe vreodată, indiferența? Războiul aduce cu sine și comportamente foarte diferite în felul de a suporta aceeași realitate. Unii încearcă, fie și în răgazul unei vacanțe petrecute zgomotos în străinătate, să uite că războiul există, alții îi poartă povara, cu puține bagaje și cuvinte de schimb. (R)estul e tăcere.
Adi G. SECARĂ
A căuta sau a nu căuta… cununa sau corola
Ca întotdeauna, când pleci în Grecia, trebuie să te duci, de fapt, să cauți zeițele și zeii. Dar mai ales când ținta este chiar o localitate aflată chiar la poalele Muntelui Olimp, o mică stațiune, Platamonas (pre vremuri se numea Heraklion!)… Chiar dacă trebuie să participi la o nouă ediție a Turnirului de Poezie, tot la zei trebuie să-ți fie gândul Acela, cel secret… Cu sau fără muze, sic! Acest episod de viață l-am simțit/ gândit ca pe-o nouă încercare de a contopi, pretențios exprimându-ne, literatura cu viața. Ca și când Zeii Olimpului s-ar fi împăcat cu Noua Divinitate care le-a luat locul (oare? Dacă n-a fost dintotdeauna?)… Sau s-ar putea împăca… De fapt, literatura este despre imposibilitate. De a crede, de a fi nebun, singur, de a fi (aproape!) precum zeii, zeul, imposibilitatea de a crea, cu adevărat, de a păstra, cu adevărat: dorința, îndrăgostirea, iubirea… de viață, de adevărata viață, marea viață, marea vacanță, continuatoarea micii vieți sau și premergătoarea… Nu întâmplător ajungem și la Dion, locul sacru al lui Zeus, dar și la Mănăstirea nouă a Sfântului Dionisos, ambele la poalele Muntelui Olimp. Și nu ajungem la vechea mănăstire, arsă și dărâmată aproape în totalitate de naziști în Al Doilea… Dar poate trebuie să te duci, când pleci în Grecia, să cauți și… eroii, mormintele, și cuvintele… care pot ieși precum oasele ori capetele de statui din marmură albă din pământul negru, galben, maro… Ca Byron, frații Durrell, Fowles, Henry Miller… Așa era și într-un poem scris cumva pentru turnir: „caut un arbore/ să mi-l fac stâlp sau poate cruce/ sau poate el mă caută pe mine/ el vorbește cu frunze și poame/ eu tac și scriu/ poeme cu nuduri/ care n-au cum să se apere/ de cuvintele mele slabe/ și-ngrozite/ de această aducere la lumină// pentru o instalație de sensuri/ care se va prăbuși precum/ bârnele lui Zorba/ și nici nu voi ști să le învăț măcar să danseze// va rămâne filmul/ la care nu se va închina nimeni/ Nikos, întoarce-te, rescrie, rescrie, rescrie…// rescrie-te, rescrie-te, rescrie-te…“ Și… cu această lance de cuvinte pornit-am, pe-un Pegas prea domol, spre Cavalerul Poliform, Polifem, ori spre preafrumoasele Medusa sau Scylla, niște prieteni dificili, într-un alt Ev Mediu, ca în Urzeala versurilor fără de tron… Dar, mai (in)exact, eu căutam ceva sau pe cineva sau ceva care nu era nici ceva, nici cineva… Și despre asta nu aveam cum să știu, nu-mi era prea clar mesajul Pythiei… Dar, aproximativ, eram la acel punct, pascalian oare, cu „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit…“, via Steinhardt… Am plecat în a doua sau a treia zi pe jos spre cetatea bizantină Platamonas. Să urc sau să nu urc până acolo? Să o cuceresc sau nu? Adică să plătesc intrarea sau nu? Opt euro meschini? La urma urmei, cine este cucerit: asediatorul sau cetatea, după căderea ultimului apărător sau ridicarea steagului alb? Ce ar răspunde duhurile cetăților, marilor și micilor orașe Troia, Constantinopol, Heraklion?
Amelia STĂNESCU
Turnirul de Poezie de la Platamonas
La Heraklion – vechea denumire a localității Platamonas, azi oraș și stațiune turistică, minunat amplasată la poalele Muntelui Olimp pe vârfurile căruia zărești zăpadă chiar și atunci când te bucuri de îmbrățișarea razelor de soare la țărmul Mării Egee – am trăit una dintre cele mai frumoase și excelent organizate întâlniri poetice. Aprecierile mele nu sunt subiective, ele exprimă satisfacția de a fi putut întâlni reunite la aceeași masă a expresivității creatoare poeți ale căror versuri și voci mi-au rămas în memorie, suflete calde, prietenoase, colegi de branșă literară cu care am exersat nu doar performance-ul poetic, cât și bucuria de a fi împreună. Se întâmplă ceva inefabil când se adună poeții, energia lor creatoare capătă aripi, se amplifică, circulă nestingherită, așa încât te prinde în vârtejul ei magnetizant. Te inspiră. Muza se confundă cu „beneficiarul“, versul, cu poetul, iar liniștea valurilor strălucește pe umerii șăgalnici ai lunii… Cei șapte jurați ai Turnirului de Poezie au fost sobri și (echi)distanți, impunându-ne cu acribie un ritm al prestațiilor asemănător celui de la școală sau din facultate. Da, am avut emoții. Da, ne făceam temele (adică poeziile) cu cea mai mare seriozitate și da, fiecare poet și-a dorit (și a reușit) să fie cât mai bun, să ofere cea mai bună variantă a sa. Turnirul de la Platamonas ne-a oferit, totodată, ocazia de a participa la un schimb de experiență interesant și productiv cu o delegație a scriitorilor eleni. Am dialogat, s-au recitat poezii în română și în limba greacă, am legat prietenii. La Platamonas, ne-am bucurat de un peisaj fermecător și de bogățiile locului: la limita de nord a stațiunii se află un element deosebit de pitoresc, cetatea venețiană; în partea sudică, localitatea Nei Pori, spre care am mers cu un trenuleț ce ne-a amintit de copilărie. În apropiere de Platamonas, este Parcul Arheologic de la Dion, cu ruinele sale grecești și romane. Numele orașului Platamonas vine de la platani, arborii mari, impozanți, de brațele cărora ne-am atârnat rugămințile de a ne întoarce măcar încă o dată, aici, în vecinătatea Muntelui Olimp, la un dialog cu zeii antichității sau măcar cu cei ai poeziei actuale. Că ești încununat sau nu de laurii Marelui Premiu de la Heraklion, cel mai mare câștig este că ai reușit să ajungi în aceste locuri de vis și poezie, că ai cunoscut oameni frumoși sau ai consolidat prietenii mai vechi. Că ai reușit să fii inspirat și poate, de ce nu, să fi inspirat și tu, la rândul tău, pe cineva…
Cu mulțumiri și recunoștință organizatorilor și celor care au sprijinit acest proiect cultural – Turnirul de Poezie.