Ulița din Răspopenii de Jos
Dacă te-ntorci, Doamne, și strada spre cimitir încă nu-i asfaltată, s-ar cuveni, cu puterea ta atotputernică și atotfăcătoare, s-ar cuveni s-o asfaltezi, că nu-i uliță mai amărâtă și înglodată ca asta din Răspopenii de Jos.
Eu numai zic, nu cer cu-ndârjire. Se spune că tu ai putința s-o faci cu o simplă clipire din ochi. Adică clipești și instantaneu asfaltezi.
Pe ulița asta, fără clipirea ta, noroiul ți se lipește de tălpi ca o jivină hămesită și vie, și crește întruna spre glezne și încă și mai sus de ele.Te înhață și te înglodează. Nici iarna noroiul nu îngheață cu totul, doar că nu-i atâta de clisos, însă e jilav și puturos. Parcă ar fierbe ceva dedesubtul lui. Iar cleiul – tot clei, puhav, bulbucind și scoțând bășici care duhnesc de-ți mută nasul.
Strada a rămas fără nume, prin urmare n-am cum să-ți dau detalii mai precise. E însă ușor de reperat și din văzduh. Cel puțin așa presupun. De zburat, eu am zburat numai în capul meu, nu prin aer, deci nu garantez sută la sută pentru ceea ce descriu. Cred, totuși, că ulița arată cam ca un vierme gros, maroniu-negru, între livezile de piersici și de pruni. Pur și simplu, n-ai cum s-o ratezi.
Și dacă tot torni asfaltul printr-o clipire, n-ar fi rău, poate, să pui și câteva felinare pe margini, pe la borduri, și să sădești cinci, șase, zece pomi, pentru ca drumul să nu mai pară că duce de-a dreptul în iad − ci, dimpotrivă, la un loc de hodină și pace al celor răposați. Copacii să aibă neapărat coroane bogate, iar spre seară, și noaptea, pe timp de vară, când ar bate vântul în dungă, frunzele să tremure, cu tremur liliachiu și cu licăr vesel de la felinarele așezate în preajmă.
Nu susțin că-i treabă ușoară, dar pentru tine ar fi floare la ureche.
Și nici n-ai face-o de mântuială, că și acelea care nu-s ținute să dureze − desăvârșite ies din mâinile ori din clipirile tale.
N-ar fi stricat și o cârciumă pe-acolo, pe-aproape, ca să bem și să ne mai vină inima la loc, după ce l-am dosit în pământ gloduros pe unul cu care, încă ieri, stăteam la taifas și ne bucuram de miroazna de prună, de câmp răscolit de furtună, și de piersică spartă în gură, a țuicilor noastre.
Har și cuminecătură!
Țuica-i știință de vârf în Răspopenii de Jos − și în afară de asta, ce-i drept, nu ne pricepem la nimic ce ne-ar fi de folos.
Ce alta să ne mai trebuiască?
Că doar știința de-a bea o avem.
O moștenim prin născare.
Grigu din Abrudeni
În ziua când își lua pensia, mă chema să cinstim un păhărel împreună.
Tare era hazos Grigu din Abrudeni.
− Măi Grigu, îi spuneam, de n-ar fi știut toți amărăștenii ăștia din oraș că ești eroul lor, cu medalie și fundă tricoloră, te-ar fi alungat demult, că aduci tot mai mult a strigoi.
− Strigoi de soi bun ori strigoi de soi rău? rânjea el.
Tare era hazos, deși abia de putea trece pragul cârciumii și orice alt prag cu genunchii lui ciobiți în război; îl lăsa când stângul, când dreptul, când amândoi – veteran și candidat la sfințire, dat fiind că acolo, în tranșee, îl întâlnise pe Hristos.
Domnul nostru era ciuruit de puteai vedea prin el ca printr-un șvaițer și umbla prin glodul șanțurilor cu mâzga până la brâu, încurajându-i întruna pe băieți – „hai, că mai puteți, hai că mai puteți“. Așa zicea Grigu că zicea Iisus − „hai că se mai poate, iar cine nu mai poate îl înfășur eu în purpură, și-n fulgi de pasăre, și-n tot ce-i moale, și-l duc în altă parte“.
− Se-ocupă el, mă-nțelegi, adăuga Grigu, și o să ne ducă departe de lumea asta, în altă parte.
− Cum arăta Hristos? La chip, vreau să spun…
− Ca unul dintre noi. Însă mai altfel, mai diferit.
− Cum, mă, ca noi și altfel… în același timp?
− Ca noi, că fusese împușcat peste tot, dar din fiece rană se desfăceau raze, fuior după fuior, ca niște bandaje, iar în brațe avea sute de înțepături de la injecțiile cu morfină. Morfina, așa să știi, e de la el. Îi darul lui. La ce dureri am în corp − și-acuma îmi primesc, cu prescripție de la medic, legală, dozele săptămânale de Hristos.
Tare era hazos Grigu din Abrudeni.
− Bă, ține-mă de mână, că-mi tremură așa de tare de o să-mi dau foc la barbă până apuc să-mi aprind țigara. Ține-o bine, că se zbate să-ți scape.
Îi prindeam mâna, să nu mai tremure, el își aprindea țigara, îmi sufla fumul în nas și rostea cu ușurare:
− Mulțumescu-ți ție, Doamne, că te preocupi în continuare de mine, de ciolanele și năravurile mele.
Tare era haios.
− Tinere domn, mi se adresa el (ce tinere… că aveam peste cincizeci de ani), tinere domn, ia la cunoștință acest fapt: Hristos, când te uitai la el, dacă apucai să te uiți, printre șrapnele, ploi de noroi și explozii, Hristos obișnuia să ia chipul tău. Te uitai la el și tu, cu moaca ta înnoroiată și sângerie, erai… Hristos. Îți vedeai chipul în chipul lui. Pentru că ți-l luase și-l purta ca și cum ar fi fost al lui. Nu că ai fi devenit, de pe o clipă pe alta, Dumnezeu. Nici pomeneală. Dar el așa te făcea să crezi. Și eu, frate, am crezut.
− Ai crezut?
− Îhm… Am crezut că sunt Hristos. Și, în secunda următoare, am explodat. Obuzul m-a aruncat, fărâmat, într-un cotlon de tranșeu. De-acolo m-au dezgropat. Și am înviat. Ciuntit și zdrumicat, însă prezent la apel. Oare Domnul, în preumblările lui, mai poartă din când în când obrăzarul meu?
Tare hazos − Grigu din Abrudeni.
Într-un târziu, spre seară, îi ziceam:
− Hai să te duc acasă, am băut destul pe ziua de azi.
− Acasă? se prefăcea el mirat.
− La căminul unde-ți ai casă.
− Căminul de bătrâni, mârâia el.
− Da, căminul de seniori. Ai găzduire acolo de la stat și ești tratat ca erou.
− Hristos, zicea el, n-ar fi acceptat un asemenea tratament.
− Da tu nu ești Hristos.
− Uneori sunt. Alteori, nu.
Hazos și când se-ntrista.
− Bine, fie precum spui tu. Am băut din pensia ta destul. Lăsăm și pe data viitoare. Hai să te duc la azil.
− Tinere domn (care tânăr − că împlinisem cincizeci de ani), tinere domn, injectează-mă, rogu-te, cu Hristos și apoi poți să mă duci oriunde vrei.
Gara în care Iisus
Lua numai trenuri de noapte, cu vagon de dormit.
Părul cărunt îi era dat pe spate. Uns cu briantină, după moda veche.
Costumul − la patru ace. Un ins spilcuit.
Se întindea în pat, fără să-și scoată hainele de pe el, și îndată ce pornea trenul îl chema pe conductor.
Punea mereu aceeași întrebare:
− Trenul ăsta duce la Iisus?
Primise, de-a lungul timpului, felurite răspunsuri:
− Nu, tataie, merge la Cluj. La Bistrița. La Craiova. La Medgidia. La Iași.
Sau:
− Nene, ești muci! Le-ai cam băut. Hai, capul la cutie! Și nu mă enerva… Să nu borăști cumva pe pătură sau pe cearșaf, că le plătești.
Unii mai râdeau:
− În ceruri, adică? Ba, după ce indivizi dubioși au urcat la Brașov și la Copșa Mică aș zice că mergem mai degrabă la dracu.
Se strâmbau:
− Ești scăpat de la balamuc? Vrei scandal? Să știi că în cabinele de alături sunt o grămadă de polițiști, merg la un congres, în Turnu-Severin. Hai, capul la cutie și ciocu mic.
Și multe, multe alte răspunsuri, inutil de consemnat. (Precum cele de mai sus.)
O singură dată l-a luat ceva mai în serios un însoțitor de vagon:
− Pe mine mă cheamă Peter. Și nu-mi plac cei care iau numele Domnului Dumnezeu în deșert.
− Eu sunt Lazăr, i-a zis spilcuitul, și lui Peter i s-a părut că dinspre patul în care stătea întins bătrânul în costum negru, cu papion, vine un iz muced.
A murmurat, fără voia lui:
− Lazăr. Ca omul de-a fost înviat…
− Lazăr Lazăr e numele meu. De două ori Lazăr. Așa s-a nimerit. Fără legătură cu cel ridicat din morți. Eu caut, prin ceea ce fac, să mor mai puțin sau să nu mor deloc.
− Domnule Lazăr, oricum te-ar chema și orice ți-ai închipui că faci, tot nu-i bine să vorbești cu păcat. Ți-o zic eu, din inimă, că-s pocăit și Domnul m-a reprimit acum doi ani la sânul lui. La anu mă pensionez, scap de slujba asta de noapte, care m-a șubrezit, și-o să-mi slujesc frații de pocăință, în adunare, zi de zi. Lasă-te și dumneata de păcat…
− Ce păcat? s-a mirat Lazăr Lazăr.
− Mai întrebi? Păi cum să stea Iisus într-o gară și să ne aștepte?
− De ce să n-aștepte?
− Că nu așa scrie la cartea sfântă, s-a supărat Peter, cu glas îngroșat.
− Poate s-a inversat, i-a zis Lazăr Lazăr și a tușit, înecat, iar părul dat cu briantină i-a alunecat într-o parte de pe craniul albicios. Și-a potrivit iute peruca la loc, înăbușindu-și tusea și a repetat: Poate s-a inversat.
− Ce să se… inverseze?
− Că nu-l mai așteptăm noi. Ne așteaptă el.
− Într-o gară? a gemut Peter, pocăitul, și a simțit că dinspre patul unde zăcea spilcuitul domn Lazăr, clătinat de zdruncinăturile trenului, îi năvălesc în nări efluvii de crin. Mai simțise asta la înmormântarea unui șef de-al lui de la CFR. Îi făcea rău mirosul − la ei, în adunările sfinților pocăiți, nu foloseau crini, cum fac papistașii. Miroazna te-ndemna la trufie și la greșeală. Și aducea a îmbălsămare. A moaște. A necurăție popească.
Spilcuitul s-a frământat și l-a apucat de mână pe conductor. Îi strângea degetele cu degete sârmoase, foarte reci:
− Zici c-ar trebui să-mi mut întrebarea despre Iisus în marile porturi de la mare ori în aeroporturi internaționale?
Peter s-a holbat la el cu ochi chinuiți și nu i-a răspuns.
− Aeroporturile și porturile au măreție. Măreția nu-i hlamida pe care o poartă Domnul acum. O gară, oricât ar fi de mare, e mică.
Peter, care se pricepea cât de cât la gări, și-a venit în fire și i-a zis:
− În gară e un peron pentru fiecare tren. Cursele, ca să zic așa, n-au cum să se amestece. Ai cunoștință despre cine conduce pe cine la plecare. Despre cine așteaptă pe cine la sosire.
− Întocmai. Mă sfătuiești, prin urmare, să rămân la gări.
− Mai bine lăsați-o baltă. Domnule Lazăr, veniți la noi, la adunare, să cântați și să slăviți. Predicatorii noștri îs de frunte și te scot din necaz.
− Mulțumesc, a zis Lazăr Lazăr. Apreciez. Care-i prima oprire?
− Focșani.
− O să cobor acolo.
Și ceferistul, și pocăitul au oftat în același timp, cu același oftat:
− Iisus n-o să fie acolo. Degeaba coborâți.
− Da, da, se prea poate să ai dreptate. Nu te contrazic. Însă scrie în cărțile noastre că de câte ori cobori… există șansa să urci.
− Bine, domnule Lazăr, mai aveți aproximativ două ore până la stația unde… o să urcați. Odihniți-vă un pic, vă trezesc la timpul potrivit.
Lasă, mă…
Popa Savu, săracu, avea o vorbă:
− Lasă, mă, nu-ți face griji, că până și ierburile le va învia Domnul Iisus.
Grija mea, între alte griji, era cu înăbușirea. Că de atâtea ierburi, și frunze, și tufe, și copaci n-o să mai avem pe unde răsufla.
− Lasă, mă…
Și cu țânțarii aveam spasme și crampe în măruntaie, la noadă, și mă răsuceam în așternut toată noaptea, de pe o parte pe alta, și mă îngrijoram nespus, că dacă învie deodată toți bărzăunii, viespile, țânțărimea − cum satu nostru e mai din jos de mlaștini − în aer au să fie doar gâze și lighioane cu aripi, care-ți fac bolfe arzătoare pe piele, și după aia te scarpini, te scarpini până la sânge și până dai în primire.
− Lasă, mă…
Săracu popa Savu era om smerit și cu așa dureri în oase, că numai cu țuică și țigări de mahorcă se mai alina, da cu niciun chip nu l-am auzit să se văicărească.
Ba pe toți căuta să-i aline:
− Nu te îngrijora, bre, că n-ai de ce, Domnul este cu tine. Și când îți spui, cu mintea ta proastă și întunecată, că nu e scăpare, amarnic greșești. Amarnic te-nșeli. Domnul e acolo, cu tine, în durerea ta, înăuntrul ei, și-l doare și pe el.
Om bun, om cu mare har, săracu popa Savu, însă mă perpelea ca un jăndar.
− Părințele… sfințișorule, ai milă de mine, îi ziceam. Ce tot băsmuiești? Domnul din ceruri, Doamne iartă-ne, nu suferă de scăpări la foale, nici de obrintire la lingurea, cum sufăr eu. Doar nu te gândești că o să se-nșire, împreună cu mine, la coadă, la spital.
− Care spital? zâmbea silit, fără veselie, popa Savu, săracu. Nu-i nevoie de medici și de spital. Hai, nu te mai frământa. Ești slab și nemernic în foaita ta, dar în foaita Domnului ești tare ca un căpcăun.
− Eu… căpcăun?
− Nu te-ndoi. Unul de temut…
Îi turnam țuică în pahar și-i puneam țigara gata aprinsă între buze.
− Cum să se teamă cineva de-un șchiop și de un cocoșat ca mine?
− Cocoașa-i semn că ai bagajul cu tine, valiza la purtător, fără să mai trebuiască să împachetezi. Pleci, n-ai treabă, și ești bun plecat, pe când ceilalți se-ncurcă în ce să bage, în ce să nu bage în valize, și nu au punct de plecare, rămân pe peron, rămân de izbeliște, pe când tu ești demult altundeva. Departe. Iar șchiopenia, ia aminte, te ajută să înaintezi măsurat, cu măsura pe care ți-a dat-o Dumnezeu. N-ai cum rata stația unde trebuie ajuns.
− Tare-aș vrea, sfântulețule, să te cred…
− Să mă crezi, se stropșea el la mine și scuipa țigara din gură.
− Nu te supăra, părințele. De mine mă îndoiam, nu de spusele tale.
− Îndoiala-i ca barca fără cârmaci. Se izbește la fel de rău și de valuri, și de mal, și pârâie din încheieturi…
− Chiar așa, încuviințam necăjit, răsucind foița țigării cu cioturi de tutun.
− Uită-te la cum sunt, adăuga el, clătinat, că-s rupt în două, în trei, ba și în patru, îs ca și cum aș fi răpus, da-s gata, proaspăt, de încă un început.
− Doamne ajută, oftam, ținându-i isonul.
− Eu mă tot încep de vreo șaptezeci de ani și încă n-am pe sufletul meu vina vreunui sfârșit.
− Sfârșiturile nu-s nici pe placul meu. Am însă groază de începuturile în care se-ntorc la noi prea multe dintre cele care s-au sfârșit în urmă cu sute și mii de ani.
− Lasă, mă, zicea săracu popa Savu, nu-ți face griji, că pielea noastră o să fie mai tare decât a rinocerului. Și prin vine o să ne circule numa cristale dure de gheață care nu se topește.
− Uite, de-o pildă, dinozaurii…
Popa Savu bătea din sprâncene:
− Ce-i cu ei?
− O să apară și ei? O să-i aducă înapoi?
Văzusem o emisiune cu dihăniile astea la televizor.
− O să-i aducă, de ce nu?
− Și cum ne descurcăm?
− Lasă, mă, zicea popa Savu, săracu, nu-ți mai face atâtea griji, că poate nici nu înviem.
Licău și Măcoiu
I-am cunoscut când l-am îngropat pe văru-meu, State, ăla de s-a răsturnat cu tractorul în Râpa lui State.
Terenul acela îl avea în proprietate și de-aia îi spunea văiugii după numele lui. Și de-aici i s-a tras pocinogul. Că fiind terenul lui, State n-a ținut cont de drum, că doar îi aparținea totul, în întregime, de jur-împrejur, și nu s-a lăsat constrâns de împrejurări și de indicațiile puține, câte erau, cum să nu cazi în gol.
I-am cunoscut pe cei doi, da nu pe-ndelete. Nici n-aveai motive să-i cunoști mai îndeaproape. Măcoiu era groparul. Nu se ocupa de catastife, nu, doar de lopată. Licău era cu actele. Cimitir mic, dever mic. Măcoiu și Licău aveau la dispoziție destul timp, între un răposat și altul, să dezbată chestiuni de maximă importanță. Cum ar fi, de exemplu, dacă scurgerea de murdării, deșeuri, fecale, căcăreze și tot soiul de alte mizerii de la stâna din deal afectează serios cimitirul.
− Putred la putred trage, ridica din umeri, fatalist, Măcoiu. N-avem ce-i face.
Licău vântura ferparele și contractele de la pompe funebre:
− Ba dimpotrivă! Ia să scoată banii ăia de vor să ne infesteze!
Țineau în gestiune șaizeci-optzeci de morminte și se încurcau mereu la numărătoare. Nu prea aveau ce bea pe când dezbăteau, așa că sperau la încă un răposat, ca să-și primeasă tainul de alcool.
− Măi, zicea Licău, dacă ăștia învie, eu le pun taxă pe cât au stat și nu ne-au dat udătură.
− Corect! saliva și își freca palmele bătătorite Măcoiu, să ne plătească, dacă-nvie, că noi am fost băieți de comitet și nu le-am pus taxă pe anii de moarte, da consider că-i obligatoriu să le punem taxă pe înviere.
− Le punem, cum să nu le punem, și adăugăm dobândă mare și penalități usturătoare în caz că se codesc să plătească.
− Noi am fost oameni de omenie, să se-arate și ei, înviații, înviați de-omenie.
− Nu-i lasă Domnul sfânt să ne fraudeze.
− Cu jalba-n proțap ne ducem la sfinți și le dovedim cât ai clipi că suntem uscați ca nisipul pe dinăuntru.
− Ca iasca, vai de sufletul nostru. Ni s-a uscat și suflețelul de la atâta postire.
Licău și Măcoiu se-ncingeau de la rostogolul iute al discuției și nădușeau. Luau apă sălcie în palme, suflau deasupra ei și-n creierul lor chinuit apa se prefăcea în alcool tare-tare. Se îmbătau criță cu apă stătută – asta era un fel de talent, de capacitate a lor.
Când le-am dat un coniac pentru văru-meu, State, nu au pus gura pe sticlă.
O amiroseau.
Trăgeau pe nas, cu zgârcenie, câte un damf.
Se parfumau cu licoarea la subsuori, la tâmple și pe sub nări.
− Asta-i apă din rai, ziceau, și, în loc de oareșice rugăciuni, ne ungem cu ea, ca să ținem minte că după înviere o să avem veșnic pe noi parfumul ăsta al ei.
(Proze scurte din volumul Dacă te întorci – voci dintr-o apocalipsă amânată, în curs de apariție la Editura Humanitas)