Oase strălucitoare (Polirom, 2026), romanul lui Moni Stănilă, e susținut de trei voci, Iana și Laura, mamă și fiică, și nonagenara Maria, personajul pivotal, în jurul căreia se înfășoară istoria recentă a Basarabiei full of sound and fury. Tatăl Laurei, Leo, exclus din familie încă de la nașterea Laurei – părinții ei nu s-au căsătorit niciodată –, este abia schițat ca personaj, o prezență masculină diminuată, efasată și nu este numit ca atare, deși Laura știe cumva că el este tatăl. Prin cele trei personaje menționate mai sus, trei femei, avem trei generații, dar în memoriile Mariei, care este nonagenară, se mai află una, a părinților ei, generație care comunică prin ea. Două mame se află în prim-plan, mama Mariei și mama Laurei, Iana, amândouă deschizând orizontul unor maternități neîmplinite, distorsionate. Constelația aceasta feminină se remarcă și prin felul în care a stat sub vremi, dar numai sub chipul degeminat mariologic al Mariei și al mamei sale, istoria se transformă într-o pedagogie cu bătaie lungă, una care are în centru relevanța identității moldovenești plasată între românesc și basarabean, alunecând în faliile istoriei, strivită de plăcile ei tectonice, o „identitate rănită“, cum numește Michael Pollak Viena finiseculară sau o „identitate în ruptură“, cum numește Sorin Alexandrescu identitatea românească
Relațiile între personaje sunt definite prin alternarea în oglindă a punctelor de vedere, într-un fel de montaj aproape cinematografic. Laura este o adolescentă „rebelă“, solitară, introvertită, marcată, deși nu o arată, de absența unui tată căldicel, supus voinței mamei sale, dictatului ei de a sta deoparte. Cu o anumită respingere difuză pentru tot ceea ce este bărbătesc, văzut ca inautentic, dacă nu chiar devirilizat, într-un conflict cu o mamă de tipul control freak, excesiv de intruzivă, nesigură, acaparatoare, care își transferă o parte din anxietatea postpartum într-o nevroză care ia forma unei supravegheri permanente, la cei 17 ani ai săi Laura se confesează jurnalului. În încercarea de a-și normaliza fiica, Iana o duce la un psiholog-terapeut pe care Laura îl îmbrobodește cu clișeele umoral-adolescentine menite să furnizeze materialul pentru un diagnostic previzibil. Laura este un Holden Caulfield feminin, doar că ceva mai voluntar, deși joacă aparent cuminte în rolul în care o distribuie o mamă depresivă. Emanciparea este mai degrabă interioară, reflectată de gesturi, tăceri, însingurări, replici acide, dar fără scenele dramatice al unei mari răzvrătiri generaționale, pentru că Laura nu are gașca ei, nici măcar un prieten sau o prietenă, practică nu aderă la niciuna dintre „religiile“ artistice underground ale momentului. Limbajul ei este inițial cel al unei adolescente introvertite asemenea puștiului din filmul Paranoid Park al lui Gus Van Sant, dar fără poezia tăcerilor lui, a unei imagistici non-narative, pentru că mintea ei vorbește cu teribilisme, în jargon, cu paraponul lui „știu eu mai bine“. Ce gândește ea nu e stream of consciousness, ci mai degrabă un monolog interior livrat diaristic. Cu adevărat interesantă devine Laura prin privirea mamei, cea care o vede, și nu e singura, neajutorată, fragilă, alienată, incomunicabilă, intratabilă, incognoscibilă, un pic freak. Poza aceasta nu are de-a face cu analiza, ci cu emoția care recuperează un fel de luciditate în părintele dezaxat. Mama își iubește fiica mai mult decât orice pe lume, dar nu știe cum să ajungă în sufletul ei, nu știe să comunice, așa că respingerea propriei fiice urmată de politicoasa, treptata îndepărtare de cuplul Iana-Leo refugiat în Italia cu atât mai dureroasă. Remarc aici finețea prozatoarei în regizarea acestei decuplări-defazare mamă-fiică.
Totul se schimbă, însă, pentru Laura, când face cunoștință cu dna Maria, care știe să pătrundă în existența sa cu delicatețe și discreție. Ea devine tutorele de care avea nevoie și care o inițiază în două domenii esențiale: literatură și istorie. Pe măsură ce citește și devine o cititoare avidă, Laura este tentată să scrie și avem o mise en abyme autoironică, o mostră de proză analizată chiar de autoare cu o maximă severitate, la care adaugă opiniile, majoritatea nefavorabile, de cenaclu. Oricum, Laura participă la un cenaclu literar și această inițiere pare să trimită la o primă etapă a unei construcții de sine în acord cu propria sensbilitate. Numai că prozatoarea a grăbit puțin lucrurile aici, adolescenta vorbește despre Mariana Marin, Ioan Es. Pop cu un ton de familiaritate care presupune acomodarea lentă a lecturii. Într-un fel, Moni Stănilă arde artificial aici etapele formării Laurei, pusă pe fast forward în privința asimilării literaturii și lumii ei particulare, în sensul noii pedagogii revelatoare a devenirii prin literatură.
Însă mai mult decât asta sunt „lecțiile“ de istorie, care subîntind sociodrama basarabeană, lecții ținute de Maria, livrate sub forma unei povești de familie care traversează momentele esențiale ale istoriei Basarabiei, întâi ca pământ românesc disputat de Uniunea Sovietică, pierdut, recâștigat, iarăși pierdut și redefinit în vecinătatea deopotrivă geografică și simbolică pe care o reprezintă România postcomunistă. Trebuie spus că măsura istoriei este pentru Maria faptul de viață, istoria se învață pe viu, este o istorie trăită, difuzată în toate celulele firii. Această istorie este una tragică, iar în marginea ei se află reflecția Mariei dublată de asimilarea poveștilor istorice de către Laura, nu epistemiologic, ci narativ, afectiv, prin poveste. Prin intermediul acestei doamne cu profil aristocratic care a învățat să-și țină spatele drept la propriu și la figurat, al cărui frate a murit pe front în Al Doilea Război Mondial, a cărei mamă a fost iremediabil distrusă de această dispariție, dar mai ales de actul samavolnic al rușilor de a ara Cimitirul Eroilor, unde regele Mihai I depusese cândva, în 1942, într-un cadru solemn, o coroană de flori, omagiu pentru acești soldați uitați de istorie, Moni Stănilă oferă propria sa versiune asupra istoriei moderne a Basarabiei. Încap în ea toate argumentele din micul op al lui Radu Rosetti, Nici într’un chip cu Rusia, op publicat în 1914. Rusia în esența sa este răul istoric suprem care aruncă Basarabia, la intervale regulate de timp, în „iad“, provocând suferințe incomensurabile, de la deportări, cum s-a întâmplat probabil cu soțul Mariei, sau masacre la înfometarea intenționată din 1946, provocată ca în Ucraina prin rechiziționarea cerealelor. Poveștile Mariei sunt perspectivate și de ucenica sa, Laura; în ele sunt mai multe voci, mai multe încăperi, un dezastru compartimentat, cu episoade apogetice, dar și cu un love story am spune azi cuminte, dacă această cumințenie n-ar transcrie conturul sensibil al unei alte lumi făcute pe calapodul lui Emil Codrescu și al Adelei din romanul lui Garabet Ibrăileanu. Aici Moni Stănilă a documentat o perspectivă care nu este doar a personajului său, ci tinde către o percepție colectivă concentrată la nivelul reflexului mentalitar. Nimic bun nu se poate întâmpla cu Basarabia, recomandabilă este părăsirea țării, fie prin dobândirea cetățeniei românești și construirea unei vieți dincolo de Prut, fie prin emigrarea către Europa pentru că „pe pământul ăsta n-a fost niciodată bine“, „Fiindcă aici mereu se vor întoarce rușii sub o formă sau alta. Și întotdeauna vor fi familii rupte și distruse de Siberii sau prăpădite de Prut.“ Numeroase reflecții de acest fel sunt presărate în roman, fără ca acesta să devină unul propriu-zis politic, însă ele configurează imaginea unei Rusii al cărui profil l-a realizat exemplar marchizul de Custine, dar mai aprope de timpul nostru, în 1983, Milan Kundera, în excelentul său eseu, Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale: „Într-adevăr, nimic nu-i putea fi mai străin Europei Centrale și pasiunii ei pentru diversitate decât Rusia, uniformă, uniformizantă, centralizantă, care transforma cu o determinare de temut toate națiunile din cuprinsul imperiului său (ucrainieni, bieloruși, armeni, letoni, lituanieni etc.) într-un unic popor rus (sau, așa cum preferăm să spunem astăzi, în epoca mistificării generalizate a vocabularului, într-un unic popor sovietic).“ Istoria recentă a Basarabiei, parte a Moldovei medievale, niciodată un teritoriu rusesc, este cea a asimilării forțate, a expansionismului rusesc, nicidecum civilizator, ci asemenea barbariilor anterioare distructiv.
Există și contraargumentul sentimental, al revoltei nobile a Laurei care vrea să rămână pentru a înfrunta istoria, într-un „care pe care“, gest naiv, dar nu lipsit de demnitate. Ceea ce mi se pare interesant aici ține de transformarea istoriei într-o imagine. Pentru mama Mariei, Istoria este concentrată în câteva imagini, fotografia sau mai precis imaginea unui tânăr soldat, frumos, fiul ei pe care-l onorează printr-un doliu perpetuu, sau imaginea regelui Mihai I, depunând o coroană de flori la Mormântul Eroilor. Pentru Maria, istoria este imaginea idealizată a unui soț dispărut fără urmă, pe care-l bănuiește deportat, a unei mame treimice, „(…) personificată în Văduva și Orfana și Mama de Erou, toate într-o singură icoană fixată ca un prapor lângă mormântul fiului ei iubit, răvășită de durere și desăvârșită de solemnitatea acelui moment.“ și a „oaselor strălucitoare“ scoase la suprafață de buldozerele sovietice, ocazie pentru copii de a colecționa tabachere și ceasuri, iar pentru Laura chiar această doamnă simandicoasă, purtând o distincție retro în fiecare gest al ei. Ceea ce Laura și Maria împărtășesc este istoria; avem aici un act de transmitere, de fapt de revendicare a tradiției. Rostul Mariei este de a transmite povestea, de a asigura mitului, narațiunii legitimizatoare un legatar testamentar, un descendent capabil să o înțeleagă și să o metabolizeze. Iar la aceasta contribuie și locul din apropierea cimitirului, devastat și singuratic în care are loc întâlnirea destinală. Pentru că Maria vede câteva lucruri pe care și mama Laurei le conștientizează, dar în plus, disponibilitatea acelei ființe retractile să-i asculte povestea și s-o ducă mai departe. „(…) o fată părăsită, ghemuită pe trepte, față în față cu o istorie pe care nu o înțelege. O istorie care te zdrobește, fie că o știi, fie că nu. Fiindcă istoria nu se cere nici știută, nici înțeleasă, ea pur și simplu este, ca moartea, ca timpul. Și lasă urme în noi.“ Imaginea nu e departe de cea pe care o proiectează Iana, a unei fete deșirate care stă la capătul unei plaje, undeva la Odessa, imagine a neajutorării și abandonului, numai că aici oglinda pe care o așează în fața acestei fete este Istoria. Laura este adevăratul moștenitor al Mariei și nu fiul ei rezervat, supereducat, dar aparent steril, muzeal, neimplicat. Istoria se reduce la o imagine, ceea ce remarca Bernard-Henri Lévy în Cadravrul răsturnat. Stânga la răscruce, concentratul acesta al fotografiei care idealizează, care transfigurează, care asigură de fapt o transcendență fragilă, inconsistentă, poetică în cele din urmă. Pentru că există o notă de lirism, o notă patetică, o formă de sensibilitate recuperabilă din poemele lui Alexei Mateevici.
În acest roman, există o discuție interesantă despre configurarea unui profil identitar pe care-l propun doi termeni „basarabean“ și „moldovean“, în parte proiecția ideologică a ocupantului, în parte, încercarea de autodefinire a moldo-basarabenilor în raport cu identitatea românească. Pentru că Moni Stănilă sesizează o diferență când deleagă personajelor această reflecție, sesizează accente, și faptul că există în istorie o pondere simbolico-politică a acestor termeni, că există un fel de a fi moldovean/basarabean în care suferința și neașezarea au devenit trăsături marcante, un mod de a sta pieziș în istorie, la răscruce de vânturi. Într-un fel, romanul dobândește forma unei psihodrame în măsură să vindece traume printr-o repunere a lor în discurs, printr-o conștientizare a lor, printr-o expunere a lor la scenă deschisă. Iar Moni Stănilă se achită cu succes de acest lucru.