„Acesta este un fapt divers atroce“ este mottoul cu care își prefața Mateiu Caragiale nuvela Remember, un motto extras din Les Mémoires du bal Mabille al lui Paul Mahalin. Mateiu făcea din faptul divers un reper important al nuvelei lui, demonstrând cum senzaționalismul inerent al „dandanalei“ poate deveni abisal prin observarea sa în adâncime, dincolo de superficii, printr-o prelucrare literară. Nu altfel procedează Ciprian Vălcan cu articolele-eseu din Kafka și crocodilul (Editura Cartea Românească, 2026, prefață de Gabriela Glăvan), punând în capul fiecăruia un mic text, un decupaj sau un întreg articol luat de pe siteurile de știri și presă precum hotnews, din ziare deopotrivă românești și străine (România liberă, Libertatea, Le Monde, Le Figaro) etc.
Articolul, fragmentul preluat de autor dezvăluie o curiozitate, un exotism, un fapt divers, colorat comic-absurdist uneori, grotesc alteori. Din aceste fapte diverse se inspiră regizorii Noului Cinematograf Românesc, mai ales că România, în special în perioada sa de tranziție, a oferit expresiile sale degradate de excepționalism, de „originalitate“, la confiniile cu grotescul și absurdul. Numai că articolele citate vizează alte spații culturale decât cel românesc, autorul nu vizează profile identitare sau reflexe mentalitare. Punctul de plecare este oferit de anecdoticul pur, savuros al faptului divers, speculat într-o dimensiune senzaționalistă, însă ceea ce urmează nu este un comentariu jurnalier, un articol de opinie, un pamflet, o satiră, pentru că Ciprian Vălcan nu este un jurnalist, nu este direct interesat de starea de fapt, de impuritățile și iregularitățile cotidianului. Textul de escortă devine un pretext pentru propria sa reflecție.
Spre exemplu, un articol preluat de pe hotnews, citat așa cum a și fost publicat, fără diacritice, prezintă cazul unui scandal din Italia, unde o anchetă a dezvăluit că numeroși doctori și asistenți de la Spitalul Loreto Mare din Napoli absentau de la serviciu în timp ce erau pontați de colegii lor. Nimic nou sub soare, fie el și al Italiei. Din scandalul italian, Ciprian Vălcan reține tema otium-ului, a lenei, care ar fi o marcă înregistrată de napoletani, dar și o trăsă tură pe care o împărtășesc atât de volubilii italieni, un fel de stereotip identitar. În contextul acestei leneveli pe care însă Ciprian Vălcan o scaldă în arta renascen tistă înnobilând-o, îl plasează autorul pe Staha nov, spărgătorul de norme al epocii sovietice, ilustrare a unui neastâmpăr productiv tipic dobitocului agitat. Staha nov este reversul sovietic al lenei, monu mentul emfatic al muncii pe brânci, fără rost, al unui spirit cazanier și al unei lumi subjugate care nu se potrivește decorului italian, și în genere nici celui sudic, meridional. Dar nu despre politică este vorba, eseul lui Ciprian Vălcan este un elogiu paradoxal al unui defect refor mu lat ca virtute printr-o reconsiderare filosofică, un elogiu al lenei în același spirit în care Erasmus din Rotterdam redactează Elogiul nebuniei. Tema este reluată într-un articol-eseu care se numește deschis Virtuțile lenei, de data aceasta purtătorul de cuvânt al reflecției fiind un profesor brazilian, Nelson Andrade Fonseca, care-și descrie propria teologie, unde o virtute precum fidelitatea conjugală poate fi obținută cu sprijinul unui viciu precum lenea în mă sură să contracareze libertinajul, – cui pe cui se scoate –, și nicidecum pe calea în gustă a ascetismului, lenea nefiind alt ceva decât o virtute camuflată „ (…) el crede că orice om lucid trebuie să lupte împo triva sâcâitorilor agenți ai febrilității, că orice intelectual veritabil trebuie să res pingă propaganda companionilor Demo nului. Din perspectiva lui, unica noastră șansă de a fi autentici e cultivarea obsti nată a lenei, singura urmă a imaginii divine rămase în noi.“ Un prim aspect al cărții, temele ei devin recurente, reluate dintr-un alt unghi, într-un alt context, ceea ce permite o nuanțare a lor, de la mustața lui Nietzsche la frizerul mistagog, de la un crocodil crescut în pivnița unui înțelept la cel strivit sub greutatea unei contabile voluminoase etc.
Ciprian Vălcan nu urmărește simple contraste, comparații, senzaționalis mul și curiozitățile, anecdoticul pur, ci speculează în marginea lor deschideri în care reflecția se prelungește prin eseu în ficțiune. Pentru a discuta de condiția aristocratică, autorul se servește de un fragment din tradiția chineză imperială care impune unui șef o conduită fixată de un normativ procustian care vizează respectarea unui cod de comportament în cele mai mici detalii. Aristocratul este cel care își joacă propriul rol, impunîndu-și respectarea unei scenografii minuțioase, grație „splendidei interiorizări a artificiului“. În fapt, aristocrația devine o dramatizare permanentă a unui cod cultural desfășurat în conduite cu întregul performativ aferent. În câteva rânduri avem o viziune concentrată asupra aristocrației, dar este oare vorba de cea a civilizației occidentale? Este una orientală? Ceea ce propune autorul în acest articol este o utopie aristocratică, o extremă care îmi prezintă un proiect dus până la ultimele consecințe, prin urmare, un joc superior al literaturii urmărind ideea de absolutizare a literei, un dandysm aristocratic. Aceasta va deveni o trăsătură a multora din aceste articole, și anume construirea unui principiu de exorbitare care este uneori reflectat de o tipologie cum e în cazul de față, dar de cele mai multe ori împrumutând un personaj și generând un short story ca fapt ilustrativ al ideii. Și acesta este al doilea aspect al microeseurilor, ele iau calea literaturii, devin literatură cu un nucleu filozofic metabolizat, integrat. Spre exemplu, tema codului aristocratic este reluată pe un alt portativ în următorul articol „Nucile Macadamia“, cu un scandal provocat la bordul unui avion de linie, de un înalt funcționar din Coreea de Sud, legat de nerespectarea unui cod de comportament: nucile de Macadamia nu sunt servite corespunzător într-un bol. Autorul se adresează, din nou, tradiției chineze tocmai pentru strictețea codurilor de la curtea imperială. Eticheta este iarăși tema, reluată dintr-un alt unghi.
O veche lege englezească pomenită într-un fragment din La Science Nouvelle a lui Giambatistta Vico îl scutea de pedeapsa cu moartea pe cel care știa să citească. Elogiul alfabetizării pe care-l face Ciprian Vălcan este șarjat ironic, oricum contextul legii este altul decât cel contemporan, iar știința de carte elementară apare ca mai presus de lege, astfel că autorul imaginează o lume în care ticăloșii erudiți se pot bucura de toate turpitudinile și trangresiunile, se pot delecta cu impunitate din tot ceea ce-i condamnă pe analfabeții funcțio nali sau nu.
Începând cu Boala somnului, Ciprian Vălcan devine pro zator, pornind de la faptul divers despre o presupusă boală a somnului dintr-un sat obscur din Kazahstan, un episod cu iz de realism magic local, pentru a construi un personaj, Aibek Museripov, un vizionar, care întemeiază o doctrină soteriologică și strânge o mână de adepți. Legenda adormiților din Efes și basmul Frumoasa din Pădurea Adormită devin evanghelia acestui mântuitor. Iar Ciprian Vălcan va scoate la suprafață unul câte unul personaje remarcabile, Hans Peter Fischer care s-a dedicat obținerii nemuririi, punându-și semnătura pe tot felul de obiecte insolite printre care și organele interne ale pacienților pe care-i operează, frizerul etiopian Salas Abebe, creatorul sectei gnostice Copii reîntregirii, care pro pune ca formă supremă de asceză o viața petrecută în preajma dejecțiilor, a lui annus mundi, mai precis într-o toaletă, Tulio Maroni, întemeitorul, undeva pe lângă Dubrovnik, a unei Republici a filateliș tilor, în fapt o republică a mizantropilor cu pro pria constituție, Ilarie Harincea alias Larry Henry discipol al lui Culianu și Diogene Laertius care își propune ca practică a filosofiei cinice să trăiască cu porcii, în cotețul lor, sau organizații fan tasmagorice precum Nepoții lui Svejk compusă din „foști profesori de canto, dadaiști tibetani și suprarealiști manciu rieni“ deciși să sub mineze ordinea mon dială prin producerea unor delicioase fake news care sunt perfecte acte dadaiste etc. Există însă și personaje de sorginte gogo liană – nu întâmplător con textele în care sunt plasate sunt rusești –, precum Elena Li vrovskaia din Contabila și crocodilul, o contabilă planturoasă care se prăbușește peste crocodilul circului, într-un autobuz, animalul fiind traumatizat sau Mihail Mihailovici Trifonov, din Despre tancuri, jivine și vin, un bețiv relativ atipic, adică amabil cu soția și câinele, care se decide să ia soarta Rusiei în mâini intrând cu tancul într-un magazin de băuturi, primul act din lupta cea mare care urmează să se desfășoare la Polul Nord cu armatele lui Satan.
În fapt, privite cu atenție, aceste pseudoeseuri, în majoritatea lor adevărate povestiri, au ceva borgesian, vehiculând gnoze dintre cele mai bizare, prin intermediul unor iluminați, a unor vizionari, personaje excentrice precum cele borgesiene din Istoria universală a infamiei, atunci când spiritul lui Gogol sau Bulgakov sau Platonov nu se lasă peste câte un smintit sau peste un banal funcționar care suportă dilatarea până la abnorm sau grotesc a unei viziuni. În orice caz, fascinația cărților rare, a unor doctrine secrete, a unor gnoze uitate impregante de livresc, a conexiunilor fabulatorii și paradoxale între cărți cu inventarea unora dintre ele conferă farmecul borgesian al povestirilor instruite și instructive ale lui Ciprian Vălcan. Oricât de derapate și năstrușnice ar fi acțiunile mistagogilor lui inventați, reunind fragmentele disparate ale acestor lumi bizare, pare să existe o coerență care ține de platonismul personajelor sale guvernate de ideea lor dezvoltată uneori până la anvergura unei teologii, a unei mistici fie ea și una degradată, a unei dimensiuni ezoterice în contextul unei lumi guvernate de obscenitatea simulacrelor.