Este cel puțin ciudat că un text atât de interesant cum este A vorbi românește, publicat de George Coșbuc în 1895 în cadrul rubricii sale Vorba ăluia din revista „Vatra“, nu a mai fost reluat (printre articolele lingvistice din aceeași serie) în volumele ulterioare (postume), mai cu seamă în cele de Opere apărute în ultimele cinci decenii. Nu cunoaștem motivele pentru care a fost lăsat deoparte de editori. În orice caz, deși nu putem da vina (pentru acea perioadă) pe „corectitudinea politică“(1), prezentă azi și pe terenul cultural, totuși este plauzibilă presupunerea ca măcar Gavril Scridon (care a îngrijit și vol. IV, Scrieri în proză [Editura Minerva, București, 1979], din Operele alese ale lui Coșbuc) să fi dorit să nu lezeze în epocă anumite „sensibilități“. Intențiile (strict științifice) ale poetului (remarcabil filolog, totodată) riscau altminteri să nu fie înțelese adecvat.
O mare parte din materialul consemnat de Coșbuc în textul respectiv are de-a face cu alteritatea, luată atât în sens pozitiv, cât și în sens negativ (în concepția lui Eugeniu Coșeriu). Scriitorul înregistrează numeroase cuvinte și expresii legate de modul în care anumite popoare se caracterizează laudativ (pe ele însele), începând cu numele etnic, în contrast evident cu felul în care ele le desemnează pe celelalte popoare prin denumiri peiorative ori prin termeni injurioși. Așadar, demersul lui Coșbuc este unul preponderent „constatativ“, de vreme ce el înfățișează atitudinile altora (reflectate în limbile lor), și nu pe ale sale, cu scopul de a lămuri semnificația expresiei idiomatice a vorbi românește: „Un popor, ca individ etnic, totdeauna se ține superior altor popoare, iar limba lui o crede mai limpede și mai frumoasă decât altele: în [unele] împrejurări o virtute – și păcat într-alte împrejurări – izvorâtă din conștiința și ambițiunea națională.“ (G. Coșbuc, A vorbi românește, în „Vatra“, anul II, nr. 1/1895, p. 16). Abia spre sfârșitul textului (după cum vom vedea), poetul se manifestă și „normativ“, atunci când combate unele greșeli de exprimare.
Firește, ca îmbinare liberă de cuvinte, a vorbi românește înseamnă, pur și simplu, „a vorbi limba română“, tot așa cum a vorbi englezește înseamnă „a vorbi limba engleză“ ș.a.m.d. Însă, ca îmbinare fixă de cuvinte, a vorbi românește semnifică altceva: „Înțelesul: a vorbi limpede, cinstit, a spune verde și rupt, fără înconjur, fără răutate, a-ți da inima pe față, a nu umbla cu un ban în două pungi. Omul, care lucrează energic și cinstit, care știe să folosească prilejul de-a făptui, e român verde și, când are ceva de spus, o spune românește.“ (Ibid.; subl. mea, Cr.M.). Vasăzică, dată fiind „superioritatea“ (în ochii proprii) a românilor față de străini – precum a elenilor de odinioară în relație cu barbarii –, și limba română ajunge să fie considerată limba prin excelență (limbajul omenesc in genere), ce captează esența lucrurilor mai bine decât o pot face alte idiomuri. În felul acesta, a vorbi românește denotă deja transferul competenței lingvistice de la a vorbi o limbă particulară (la nivel istoric) la a vorbi clar și coerent (adică logic, la nivel universal), exprimând adevărul.
O atare viziune este valabilă atât pentru limba națională, cât și pentru numele etnic. Pentru conținutul semantic al acestuia, Coșbuc are grijă să ofere distincțiile necesare: „În limba noastră, «român» e identic întâi cu «om» și cu «creștin», apoi cu «cinstit și corect» și în urmă cu «cel neîndreptățit». Identificarea cu noțiunea din urmă e o epopee întreagă și, cine nu ne cunoaște istoria, nu o poate explica. Cine nu e «român» în acest înțeles, e «țigan» dacă e obraznic, e «sârb» dacă e prost, e «ovrei» dacă umblă cu chițibușuri, e «grec» dacă e șarlatan; în Ardeal, e «săcui» dacă e lovit cu leuca, e «ungur» dacă e sărac și lăudăros, e «sas» dacă e egoist, iar în Macedonia e «arnaut» dacă e violent.“ (Ibid.).
În secțiunea finală a articolului, autorul aduce în discuție o altă expresie, și anume a vorbi păsărește, pentru a marca o opoziție conceptuală în raport cu a vorbi românește. Știind că sintagma a vorbi păsărește înseamnă „a vorbi în argou sau în jargon, a spune ceva fără înțeles“ (după DEX), ne-am fi așteptat ca George Coșbuc să opereze același transfer semantic înspre nivelul logic (sau universal) în baza opoziției „clar (și coerent)“ vs. „neclar (și incoerent)“ sau, dacă se dorește, ținând cont de deosebirea dintre „a vorbi omenește“ (ori „a vorbi ca lumea“) și „a vorbi neomenește“ (sau „a vorbi ca non-oamenii“). Nicidecum! Apreciind că poporul înțelege prin a vorbi păsărește „a vorbi stricat (ori rău) românește“, cu referire certă la limba română populară, Coșbuc deplasează accepția specială către limba română literară, către limba „frumoasă“ (adică îngrijită): „Românul vorbește «românește»; ce are la inimă are și în gură, și ce spune e limpede spus. Limba lui e frumoasă și ține la ea. Când vorbești rău românește – în înțeles gramatical – românul zice că vorbești «păsărește». Și, din nefericire, mulți români parcă au jurat să facă limba noastră o limbă păsărească. Începând de la Ministerul cultelor și al instrucțiunii publice, care își începe adresele cu: «Spre răspuns la adresa d-voastră cu N-rul…, subsemnatul auzind pe Consiliul permanent…» (nu ca, sau drept răspuns, și nu ascultând părerea Consiliului?) și de la deputații noștri cari îți trântesc cu ifos câte o frază barbară ca «țara se resimte de binefacerile acestei legi», trecând pe la generali și pe la advocați și judecători și profesori și gazetari cu «cadavrul purta asupra-și trei rane» (bre!) până la zăpcii și mai jos până la slujbașii căii ferate, cei cu «magazin de mare viteză», toți o rupem pe păsărește.“ (Ibid.).
Nu l-am uitat, desigur, pe verde (menționat de Coșbuc mai sus), întrebuințat adverbial în asemenea structuri ca sinonim contextual pentru românește. Ne vine în minte și replica lui Jupân Dumitrache către Rică Venturiano: „Bine combateți reacțiunea, nu pot să zic, știi colea, verde, românește.“ (I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă). De altminteri, într-un alt articol, George Coșbuc s-a ocupat pe îndelete și de implicațiile lexico-frazeologice ale cuvântului verde utilizat metaforic: „Fiindcă verdele arată trăinicie și putere de viață, românul zice și despre omul voinic că e verde și mai ales despre însuși neamul său [că e] «român verde». Un om poate să fie, într-acest înțeles, «bătrân, dar încă verde». […] Frumos e felul românului de-a exprima sinceritatea. «A vorbi verde», «mi-a spus-o verde». Sinceritatea prea multă poate să fie și obrăznicie. De-aceea și obraznicul «ți-o spune verde» și nu altfel, ci «în față» sau «în nas».“ (G. Coșbuc, Cum înțelege românul culorile [II], în „Albina“, nr. 12/1900, p. 311). Pe această linie, merită notat că George Topîrceanu (în poezia Rapsodii de toamnă) a surprins admirabil, în stilul său inconfundabil, acel soi de sinceritate obraznică: „Vezi! de-aceea mătrăguna / A-nvățat un brusture / Să le spuie-n față una / Care să le usture!…“ Mediul fiind aici unul complet vegetal, păstrarea verdelui în cadrul expresiei primare îi va fi părut poetului întrucâtva redundantă…
În fine, faptul că definițiile lexicografice ale frazeologismului a spune verde în față (sau în ochi) se referă mereu, explicit sau implicit, la adevăr (vezi, de pildă, glosări ca „a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente“; „a vorbi pe șleau“ etc.) l-a stimulat cândva pe lingvistul George Giuglea să propună o etimologie inedită: „verde în: «a spune verde cuiva» ar proveni din lat. *veride (din [lat.] verus, cf. [fr.] vrai)“ (G. Giuglea, Raport anual. Etimologii, în „Dacoromania“, vol. IV, partea 2, 1927, p. 1554). Explicația lui Giuglea a fost readusă în atenție recent (cu diferite ocazii) de colegul Adrian Chircu, preocupat de folosirea adverbială a cuvântului adevăr în textele vechi. Deși seducătoare, credem totuși că ipoteza cu pricina nu exclude deloc posibilitatea ca verdele din expresia analizată să fie unul de natură figurată, avându-și originea în cunoașterea românească a „lucrurilor“ (și a credințelor despre „lucruri“).
_________
1 Pentru corectitudinea politică (political correctness) în relație cu limbajul, vezi observațiile de bun-simț ale lui David Crystal (A Little Book of Language, UNSW Press Ltd, Sydney, 2010, pp. 215-220). Ca și în alte privințe, corectitudinea politică a plecat de la o idee justă în principiu, ajungând apoi să facă mai mult rău decât bine (fiindcă unii oameni sunt mai „proactivi” decât alții). S-a petrecut ceva similar felului în care unii vorbitori de la noi, căutând să evite producerea de cacofonii (ce trădează, eventual, o stângăcie stilistică, și nu o deficiență gramaticală), au introdus și au generalizat diverse procedee stricătoare de limbă (de tipul „eu ca și coleg”, „eu ca virgulă contabil” etc.).