1
Pe lângă hermeneutica propriu-zisă, care caută să dezvăluie și să justifice (pe cale științifică) sensul ascuns al unui text literar sau de altă natură (religios, filosofic etc.), am putea vorbi și de o „hermeneutică a sufletului“, atunci când se urmărește revelarea interiorului omenesc. Știm că viața omului, ca desfășurare (curriculum vitae), a fost asemănată de multă vreme cu o narațiune. Dar comparațiile de acest tip nu se opresc aici: dinspre viață (în diacronie) ele trec și spre conținutul sufletesc (în sincronie). Despre un om sincer se spune1 uneori că este „o carte deschisă“ pentru ceilalți, că este „ușor de citit“ ș.a.m.d. Însă cel mai adesea lucrurile nu stau așa. Oamenii nu se lasă „ghiciți“ cu una, cu două. Abordând problema disimulării, Gabriel Liiceanu notează undeva acest gând: „Interiorul nostru: cartea ferecată, niciodată deschisă, în care nimeni nu poate citi, ale cărei foi nu pot fi întoarse decât prin spovedanie și prin decizia celui ce-o scrie clipă de clipă.“ (G. Liiceanu, În singurătatea minții mele, Humanitas, București. 2025, p. 39).
„Aceasta este sarcina psihologiei!“, ar replica imediat cineva. „Jucându-te cu analogiile, ai etichetat ca «hermeneutică a sufletului» taman psihologia!“, ar protesta altcineva. Îmi vine în minte reflecția lui Arghezi în fața chipului impenetrabil al tinerei englezoaice de la curtea regelui Carol I (adică regina Maria de mai târziu): „Ca să înțeleagă zeii, oamenii au născocit teologia; pentru descifrarea pergamentelor umane cu șapte peceți și cu învălișul de piatră statuară, ei se slujesc de psihologie, o cheie falsă, care descuie broaștele pe dos.“ (Prințesa Maria, în Tudor Arghezi, Scrieri, vol. 12, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 121). Se observă că poetul judeca în manieră „hermeneutică“ o atare chestiune. Mai departe, pe aceeași pagină, el avertiza că se poate întâmpla ca oamenii să fie într-adevăr conduși de „un om mai puternic decât toți ceilalți“ ori, dimpotrivă, ca ei să fie slujitorii „unei greșeli de interpretare“ (una păzită strașnic, ce-i drept).
2
Vasăzică, în acest caz, căutarea sensului echivalează cu încercarea de a cunoaște „în adâncime“ omul dinaintea ochilor noștri. Lăsând deoparte perspectiva „din afară“, la fel de captivantă este și perspectiva „dinăuntru“, care se manifestă ori de câte ori cineva se străduiește să explice unele porniri paradoxale de-ale sale, propriul comportament mai mult sau mai puțin „ciudat“. Dacă rezolvi o „enigmă psihologică“, înseamnă că i-ai pătruns sensul, că ai aflat tâlcul unei taine omenești la care ai participat. Câteva exemple vor clarifica, sper, ce anume am în vedere.
(i) La câteva zile după decesul lui V.A. Urechia, într-o ședință a Academiei Române (ținută la 30 noiembrie 1901), B.P. Hasdeu evoca personalitatea celui dispărut și relația specială pe care o avusese cu acesta: „Într-una din nenumăratele sale lucrări, Urechia povestește cum într-o zi m-a ferit dânsul de cnuta muscălească și cum, la rândul meu, într-altă zi, l-am ferit eu de iataganul turcesc. Așa a fost. Ne-am scăpat viața unul altuia. Este nu mai puțin adevărat – ceea ce el n-a spus-o, dar o spun eu – în timp de treizeci de ani noi necontenit ne-am certat, ne-am ciorovăit, ne-am pișcat mereu. Și totuși noi n-am încetat niciodată de a ne iubi vrând nevrând, simțind o imperioasă, neînțeleasă atracțiune reciprocă.“ („Analele Academiei Române“, seria II, tomul XXIV, 1901-1902, Partea administrativă și dezbaterile, Inst. de Arte Grafice „Carol Göbl“, București, 1901 [sic!], pp. 62-63).
După relatarea altor întâmplări semnificative din existența lor, Hasdeu și-a continuat cuvântarea, lămurind în ce va fi constat mirabila comuniune a celor două spirite aparent potrivnice: „Să fie oare o enigmă psihologică? Să fie o tainică fatalitate a soartei individuale? Nu. […] De aceeași natură [precum cea privitoare la soția sa, Iulia, care-i ierta lui Hasdeu păcatele amoroase, pe motivul că era «mare patriot»; n.m., Cr.M.], sau foarte asemănată, este iubirea între doi adevărați amici. O idee supremă, o idee eternă unește două suflete, pe când totodată idei secundare și terțiare le dezbină; le dezbină și… trec. Cu Urechia mă lega într-un mod indisolubil ideea supremă eternă a Românismului; ne dezbinau procedeurile și puncturile de vedere, diferința de temperamente.“ (ibid., p. 63).
(ii) Când știi cât de tensionată a fost relația dintre I.L. Caragiale și Al. Macedonski, câte conflicte au avut ei de-a lungul timpului, îți pare cu totul neverosimil gestul făcut de cel din urmă, când a primit știrea morții celebrului dramaturg. În acele momente, din Laiz Sigmaringen, Macedonski trimitea directorului unui ziar românesc o scrisoare care (pe lângă condoleanțele adresate familiei) cuprindea și aceste rânduri: „Destul de greu bolnav aici, unde am fost nevoit să-mi întrerup călătoria spre București, aflu cu o nemărginită durere [vestea despre] moartea lui Caragiale. Ne loveam adesea pentru că ne iubeam mult. Pierd în el un rar prieten și țara [pierde] un uriaș al condeiului. Unele dintre scrierile lui vor rămânea o vecinică podoabă a literaturei noastre.“ (Macedonski și Caragiale, în „Adevărul“, din 20 iunie 1912, p. 3).
(iii) Retipărindu-și în anul 1966 cartea Icoane de lemn, Tudor Arghezi adăuga un cuvânt-înainte (o Predoslovie) în care făcea câteva mărturisiri edificatoare despre istoria (re)publicării acelei opere. Printre altele, și acest amănunt: „O femeie de serviciu mi-a ars, în grădina Mărțișor, manuscripte și corespondențe dintr-o epocă de cinzeci de ani, dimpreună cu câteva de la Nicolae Iorga, cu care ne detestam iubindu-ne discret și paralel.“ (T. Arghezi, op. cit., p. 10). Cum se explică soiul acesta atipic de „iubire“? Sentimentul în cauză (pe care îl experimentase și Hasdeu) are un tâlc ce poate fi găsit cercetând intersectările biografice ale celor doi. Pasionanta polemică literară Iorga – Arghezi din perioada interbelică l-a împiedicat pe poet să-i declare istoricului (la timp) cât de mult îl prețuia (vezi Vasile Netea, File din albumul unei primăveri, în „Ramuri“, nr. 4, 15 aprilie 1967, Supliment Tudor Arghezi, pp. 3-4).
3
În cele trei cazuri expuse mai sus, remarcăm că actul de recunoaștere vine cam târziu pentru cealaltă parte implicată. Aprecierea celuilalt rămâne nerostită. Cunosc un singur exemplu în care adversarul reușește să răspundă înainte de a fi înghițit de neant. Alexandru G. Djuvara (talentat orator) îl atacase pe Petre P. Carp vreme de două decenii (vezi, printre altele, discursul lui Al. Djuvara, Politica junimistă, din 1901). Cu toate acestea, înștiințat (la începutul anului 1913) că Al. Djuvara era pe patul de moarte, P.P. Carp cere să-l vadă pentru ultima oară pe vechiul său rival politic. Însă muribundul nu mai dorește vizitatori: „Vădit tulburat, bătrânul tace câteva clipe; ochii i se umplu de lacrimi, glasul tremurat dezvăluie o taină: «– Să-i spui că l-am iubit ca pe copilul meu».“ (Radu Portocală, Scânte[i]etoarea personalitate a lui Alexandru Djuvara…, Imprimeriile „Curente“, București, 1943, p. 163). Mesajul ajunge la suferind, care reacționează așa: „Lungă, apăsătoare tăcere. Cu ochii tot închiși, cu oasele înțepenite pe hotarul unde moartea cerea un cadavru, gura ce fermecase odinioară o lume întreagă șoptește: «–Eu, când l-am atacat, nu l-am coborât, ci l-am înălțat.» Era ultima lui dezbatere cu junimiștii.“ (ibid.).
Nu am acum o încheiere mai bună decât finalul acelei cuvântări aparținându-i lui Hasdeu, ca semn de înțeleaptă generozitate: „Sunt timpuri în istorie, când tineretul dictează, iar moșnegii cată să asculte: așa este într-o epocă de revoluțiune. Sunt alte timpuri, când tineretul trebuie să urmeze ascultător după povața moșnegilor: așa este într-o epocă de progres normal. […] Oricând însă, fie în revoluțiune, fie în evoluțiune, tinerii și bătrânii să pășească braț la braț cu dragoste și în armonie.“ (B.P. Hasdeu, art. cit., pp. 64-65).