La Galați, poezia devine port la Dunăre, prin evenimentele remarcabile organizate de Florina Zaharia, un nume și o prezență pline de carisma sensibilității și a creativității. De altfel, în noul ei volum de poezie, Incurabilă. Sunt frumoasă pentru că doare, descoperim o atitudine deopotrivă ingenuă, revoltată, duios-nevralgică și asumat-inocentă, în contrast cu atonia și futilitatea existenței din jur.
Datorită naturii paradoxale a personalității ei poetice, experiențele de creație sunt visceral-explozive, pline de un imagism efervescent: „Poezia din mine nu e cerneală,/ e magmă care a uitat să se răcească,/ un glonț care și-a pierdut ținta/ și-a devenit propriul orizont“. Întâlnim o inocență care devine, în majoritatea poemelor, combustia unei creativități hipertensive, căci: „eu nu scriu, eu explodez/ pe îndelete“, iar „pielea arde sub rochia-rană“. O personalitate care nu pare a fi fixată/blocată într-o identitate anume, care alege, printr-o ubicuitate histrionic-fantastă, să fie în toate părțile, să își cheltuiască energiile într-un continuu joc de-a lumea, de-a poezia, de-a copilăria și de-a maturitatea. Astfel, propria ei existență este hrănită, în permanență, cu seva copilăriei care va conferi femeii de mai târziu această cromatică a hipersensibilității și a fanteziei: „Ea îmi dă curajul să fiu incurabilă,/ să visez în culori/ care nu există pe paleta logicii./ Sunt frumoasă pentru că sunt gardianul/ unei copilării care nu apune,/ o femeie-cetate/ care ascunde în turnul ei/ o fetiță cu genunchii juliți.“
Asumându-și condiția unei fetițe de plumb sau a unei fetițe-glonț, poeta devine conștientă că între durere și vindecare, între derivă și alinare există fie posibilitatea acceptării unei realități incisive, de-o duritate cât se poate de concretă, dar și de absurdă, fie imersiunea într-o tandrețe învăluitoare, protectoare și modelatoare a propriei ființe: „Sunt o fetiță de plumb care a descoperit/ că glonțul cel mai periculos e/ cel care s-a topit în țintă și a devenit una cu ea./ Sunt o fetiță-glonț care s-a lipit de realitate/ ca o hologramă de o rană deschisă“ sau „Fetița-glonț e fericită când se lipește de pieptul tău/ și simte că nu mai e un proiectil,/ ci bătaia de inimă care îți dă peste cap/ tot sistemul de navigație“.
Maturitatea încorsetează corpul și spiritul, după cum mărturisește poeta „care și-a făcut din maturitate o rochie prea strâmtă“ și care se hrănește cu dimensiunea soporifică a iluziei atunci când „fetița din mine adoarme liniștită/ crezând că a păcălit moartea cu o bomboană“. Este, de asemenea, conștientă că ipostaza maturității se suprapune, strivitor, peste un fond de ingenuitate copilărească, tot mai durabil și mai necesar: „Mi-am pus tocurile de femeie serioasă/ peste picioarele de fetiță/ care vrea să sară șotronul pe nori/ și am plecat să cuceresc lumea,/ deși tot ce voiam era să fur o păpușă de timp./ Sunt o fetiță de plumb care poartă servietă și rucsac,/ dar înăuntru am doar o praștie și trei amintiri.“ Cu toate acestea, poeta devine protagonista entropiei existențiale, propria ei viață, acest „accident de mătase“, desfășurându-se ca un amalgam confuz, debusolat, isteric, de stări sau atitudini, într-o „coliziune de particule grele“, când „sensurile se strivesc unele de altele“ și „cuvintele nespuse stau înghesuite în gât,/ încât s-au transformat în perle negre“. Paradoxal, distanța dintre tăcere și existență devine limesul regăsirii unui sens, căci „distanța dintre ce nu spun și ce sunt/ este singurul loc unde pot respira fără aparate“. Existența rutinieră, un teritoriu „în care înfloresc și fricile, nu doar magnoliile“, lumea din jur care capătă aspectul unei corporații a înstrăinării și a angoaselor, precum și această maturitate – un tăvălug de neoprit în goana lui peste tărâmul copilăriei atemporale sunt doar câteva realități din care poeta evadează în fortăreața inocenței, unde se înconjoară de contraforții încrederii în sine.
Avem de-a face și cu o atitudine de aparentă bravadă care devine o strategie persiflantă, un pretext pentru sondarea atâtor incertitudini și mefiențe. Și tocmai acestea din urmă fortifică, produc o imunizare prin fragilitate a unei existențe tot mai expuse alienării și vacuității: „Cred în forța brută a fragilității./ Cred că sunt singura eroare de sistem/ care merită salvată din acest secol de sticlă și beton./ Cred în dreptul de a fi/ un asediu permanent asupra plictiselii/ Cred în îmbrățișarea care strivește mecanismul fricii.“
Poeta creează spectacolul unei feminități căreia îi sunt caracteristice impetuozitatea fanteziei și a simțirii, aerul de frondă adolescentină, de bravadă ludică, dar și de conștientizare a fragilității corporale și spirituale într-un discurs poetic, pe cât de hipersensibil, pe atât de lucid și de asumat.
Volumul de față dezvăluie candoarea melancolică a explorărilor unei intimități spectaculare și spectaculoase prin metamorfozele corpului și ale imaginației, într-o serie de confesiuni în care frumosul expresiei, al trăirii și al firii instituie „această risipă superbă de sine“.