Poezia lui Mircea Bârsilă structurează o existență împărțită între chemările bucolice și cărțile revelatoare de poezie, preocupată fundamental de o singură temă, a trecerii: „Va veni – vai nouă – moartea și nu ne va găsi pregătiți“. Este vreme, în această configurație, de tradiții tulburătoare, verificări ale ancestralului: „unde voi fi citit/ despre obiceiul mireselor de a păstra o bucățică din cozonacul/ de la nuntă, în lada de zestre, pentru a lua-o în mormânt?“ (În mod sigur), în numele unor formulări aforistice, prin care trecutul este „o experiență încă neterminată“, iar „această viață“ este „o pasăre al cărei cântec este cântat de altă pasăre“, pe când poezia – „o bicicletă cu apocrife pedale“.
Deși din punct de vedere stilistic poezia se ordonează cel mai adesea în catrene – și am spune că forma aceasta sobră nu prea lasă loc ireverențelor, poetul are apetitul inovației lexicale, când aduce aminte de „urmuzele corbului“, care „ne așteaptă“ (Ora închiderii) – un soi de substantiv comun, derivat de la numele propriu Urmuz, marele maestru (postum) al avangardei noastre. Ceea ce îl poartă pe Mircea Bârsilă spre un soi de suprarealism, invocat discret; aici spune precum Gellu Naum, autorul volumului Sora fântână (1994): „numai fântâna, numai fântâna mi-e soră:/ de aceeași mamă, cândva, ne-am pierdut, din păcate“ (Secetă); în altă parte (Incantații – titlu ce avertizează asupra formulelor sapiențale, dar și asupra preformatărilor) întreabă urzica dacă „mai aude bărboasele joimărițe/ rostind incantații prin poduri de case bătrâne“. Dacă este prea evidentă trimiterea către autorul poemului inițiatic După melci, următoarele versuri vin cu o caracterizare ionesciană: „Brândușă, dragă brândușă târzie, tu ce ai de spus/ despre elegiile mele?: un jurnal, de fapt, în fărâme“. Într-o ierarhizare a mulțimii de trimiteri, unele cu ghilimele, altele fără, primul ar fi poetul depresiilor, Bacovia – pomenit și în motto-ul unei poezii. Mircea Bârsilă explorează universul bacovian pas cu pas și aduce acea notă de suprarealism imposibil de negat, cu ajutorul unor exerciții de transcendență a universului pe care îl știam doar imanent.
Alteori, în sistemul său poetic intră și poezie contemporană străină: o notă de subsol precizează al cui este un citat din poezia O necesară erată – al poetei croate Vesna Parun – „nu mă lăsați singură cu un bărbat care cântă“. Sau apelează la registrul culturii populare, „așa cum cred doar copiii“, citând cu ghilimele din songuri la modă, de felul Înainte să ne fi născut, interpretat The Motans: „apusul de soare «este chiar răsăritul său văzut de la spate»“. Se citește aici ceva din propensiunea exploratorie care îl determina pe Bârsilă, alături de Ion Monoran și Adrian Derlea, să proclame în spirit avangardist autentic un curent sau o orientare, cândva la sfârșitul anilor ’70-începutul anilor ’80, monodersilismul, de la numele lor contrase.
În strânsă legătură cu trecerea, tema bilanțului sau poate chiar marea temă a timpului îl obsedează pe poet, care se transfigurează la diferite vârste: într-un poem la cincizeci de ani, în altul la șaptezeci, pe o scară cronologică laxă. Uneori tema timpului este identificabilă într-o cursă neagră, cu „o caleașcă trasă de câteva perechi de șobolani“, cu un motan drept vizitiu și cu bicicliști, „în urma noastră, amenințători“. La trecerea pragului temporal – care se dovedește a fi un soi de revelion – „telegarii au spumă și sânge la gură“ (Alergare).
Iar viziuni onirice îl pun față în față cu poezia, „un nemaivăzut înger de fată“, pierdută într-o ceată de Gorgone, care nu îi răspunde la suavele apelative: „Domnișoară,/ domnișoară,/ de cristal și scorțișoară“.
Trecând prin autocaracterizări de tip romantic („voi umbla cu luna lipită pe frunte ca un ban de argint“), Bârsilă poartă și cunoscuta luptă rimbauldiană cu limbajul, prin sintagme și formulări care focalizează asupra acestor conflicte, cele care deconspiră natura metalingvistică a oricărui poem, unde se vede „lampa dată la infinitiv“, iar unele „cuvinte [sunt] ca niște gâze“ sau asemănătoare „cu niște pești cu spinările negre“ (Către cititori), dacă nu, atunci când scrie pe apă literele propriului nume – ele „se prefac în mrene și cleni“.
Poezia lui Mircea Bârsilă este imaginea unui sistem sofisticat al naturii umane și a sugestiilor ei în fața unor situații-limită, de fiecare dată din interiorul unei biblioteci trăite.