Cuvintele (mai ales cele poetice, prin atributul lor conotativ) au dimensiuni semantice sensibile, pot fi muzicale sau înfundate, înalte sau joase, înaripate sau aptere, pot fi mai brute sau mai rafinate. Alegerea lor este o cale care oglindește o viziune estetică. Simona-Grazia Dima cunoaște foarte bine natura acestora, ascunzând cu pricepere sensurile lor în simboluri, în masca alegoriilor, în combinații expresive, împrospătându-le înțelesurile (acordându-le o nouă realitate). Volumul Ucenicul din măr (Editura Neuma, Dej, 2026) creează seducție poetică prin jocul de sensuri și de imagini insolite. Pentru poetă, ucenicia presupune o inițiere, încercarea unor limite, între abrutizare și sublimitate, pre-simțirea timpului ontologic: „Iubește să fii subjugat, monstrul, greoi,/ să-ți apese pe umeri,/ să stai răstimpul hotărât/ în mâlul negru,/ frânt sub bici,/ cu urme de labe purpurii pe spinare,/ […]/ Legat și supus unui ceasornic neînțeles,/ ce te măsoară enigmatic, în răspăr,/ tu, zi încă nevorbind în orologiu,/ […]/ întâi numai cu zvonuri brute,/ informe în urechi, așa-ți deprinzi, iernatic,/ meșteșugul (blazonul tău/ se-ncheagă-ncet, în sunet/ de metale ninse, pe cadranul orb).“ (Ucenicie). Tonul misterios (amestec de fabulos și ocultism) învăluie sensuri existențiale, necesitând un efort hermeneutic: „o putere nevorbitoare“, „citadela diafană“, „mușuroiul cel secret, fastuos“, „oaspete de vază în tehnica magie,/ în luxul apocrif al științei dragi/ și primitoare“, „acele/ fiare bizantine cu adevărul orbitor/ înscris pe chip“…
Ucenicul, enunțat în titlu, locuiește într-un fruct (al începutului?, al vinovăției?, al ascunderii într-o planetă stranie, iluzorie?, al unui labirint hrănitor?), producător, însă, de ambivalență: „Fii liber, deci, și impasibil, în mărul/ dat de-a dura pe-oceanice troiene de fulgi,/ ținând între petalele de gheață, fiecare,/ câte un infim miel/ cu ochi de jar, șerpești.“ (De veghe-n măr). Altădată, cu adresă socială, se sugerează același dualism în cazul nefireștii împerecheri dintre putere (discreționară: sultanul, soarele) și inocența copiilor.
Distinctivă este modalitatea poetei de a exprima indirect (folosind intuiții, referințe culturale), cu forță imaginală, situându-se în orizontul iradiant al unor arhetipuri: „Iată, ți-e vie slava, tot mai vie – și-n timp ce dormi, ucis,/ la temelia casei tale-apare-n stive, de la sine,/ fără istov, o avuție diafană – blândețea, gratitudinea,/ răscumpărarea.“ (Pantomima). Deopotrivă, funcționează metamorfoze ale ideilor și expresiilor acestora, mergându-se până la aspecte de carnaval (o lume răsturnată, deghizări, falsă solemnitate, vestimentație de epocă, animale jucăușe, ființe supranaturale). Prin scris, cuvintele sunt „împănușate“, când tac sunt „ogoare prizoniere-n somnuri“. O ironie subtilă însoțește orice intenție de a dramatiza. Meseria ucenicului „cu față de vițel ce-acoperă tot cerul“ este aceea de a înțelege realitatea și irealitatea, apoi de a pune întrebări. Există chiar o „artă“ (o știință) a interogării: „Aceasta e esența, să-mi încordez puterea/ de-a pune, la ora hotărâtă, întrebarea,/ oricât de-absurdă și imposibilă prin conținut.“ (Arta de a întreba). Timpul este una dintre problemele dilematice: alcătuit din fărâme, volatil, reflectat subiectiv, reconfigurând continuu existentul: „Răsar alți zori decât aceia cunoscuți/ și piesele trecutului se-așază-n chipuri noi“ (Alți zori).
Emblematică pentru felul liricii Simonei-Grazia Dima este „hieroglifa“, care este (totodată) imagine și simbol, idee și cuvânt, cu toate că remarcăm, mai degrabă, afinități cu atmosfera greacă antică, prin aplecarea spre sapiențial, spre echilibru, spre semnificațiile profunde. Sunt ascunse în versuri nuclee ale unor filosofii renumite, eleatism, heraclitism, anamneza platoniană, solipsism, agnosticism: „Cine aleargă-n veci, cine rămâne locului,/ la fel? E un vertij, nu știi. Neîndoios,/ prezența-i sigură, și-atât: făptura bine/ zăvorâtă-n sine, sărbătorind prin goană/ scăparea din temnițele-oricărui semn,/ spre bucuria celui care vede!“ (Trap în noapte). O imagine recurentă este și cea a copacului Iggdrasil, Arborele Lumii, aparținând mitologiei scandinave. Poeta aduce mereu sacrul în viața curentă.
Trei texte, mai întinse, încheie volumul, conținând confesiuni, amintiri, arte poetice, radiografii existențiale, psihologice, având ca scop redescoperirea de sine. Autoarea își recitește poemele scrise în adolescență, intrând cu acestea într-un dialog de cunoaștere, de înțelegere, de continuitate, de discontinuitate. Tânăra poetă, deosebit de sensibilă, maturizată, cu un dezvoltat simț analitic, se raportează la natură, la evenimente școlare, la relațiile dintre colegi, reflectează, filosofează, își exprimă sentimentele, își urmărește evoluția, evocă figura mamei, maestru spiritual. Se observă o perfectă continuitate între cele două vârste poetice (și de stil și tematice).
Citind poezia Simonei-Grazia Dima, nu știi spre ce să te îndrepți mai întâi: să decriptezi sensuri ascunse în pădurea de simboluri sau să apreciezi lucrătura stilistică rafinată, spiritualizată. Simbolul acestui mod liric poate fi, așa cum ni se transmite, „lampa fermecată“ a lui Aladin, aceea care transformă imaginația în realitate, care face posibil imposibilul, dând viață ideilor.