Scriitorul plurivalent care este Ovidiu Pecican surprinde cu fiecare apariție editorială, talentul său manifestîndu-se convingător în eseu, în studiul istoriei, în cronica de carte, în proză, în teatru și chiar în poezie. Cele mai recente cărți care îi poartă semnătura sunt două romane dintr-o serie, Imberia și Noaptea soarelui răsare, în ediții reluate, adăugite și definitive. Apărut inițial în anul 2016, Noaptea soarelui răsare (Editura pentru Artă și Literatură, 2016, ediția a II-a) urmărește povestea lui Eduard Dragodan, profesor de istorie trecut de treizeci de ani, aflat într-un moment de criză existențială și afectivă. Romanul continuă, practic, universul din Imberia, dar poate fi citit și independent. Eduard își analizează viața, rememorînd numeroase relații sentimentale și încercînd să înțeleagă cine este cu adevărat. Personajul, un fel de Don Juan contemporan, oscilează între dorința de libertate, atracția erotică și nevoia de stabilitate: „Nu îmi băteam capul cu vreuna, căci prestam în dreapta și în stînga, ca un ins tensionat și cam disperat, ce nu întrevedea nicio geană de lumină. (…) Le clasam în minte pe tipologii clare: care aveau cele trei curbe de gală în zona membrelor inferioare (pulpe, genunchi, glezne), care călcau mai degrabă șleampăt și care pășeau marțial, care aveau pîntecele proeminent și abdomen scobit, care erau late în umeri și care în șolduri, care aveau gît subțire și lung, care aveau gîtul scurt și gros… (…) Sau genul de zgomote și de expresii pe care le foloseau pe cînd mă inseram în ele, efectuînd mecanica ondulatorie menită să ne elibereze.“ Dar, pe măsură ce își reconstituie trecutul, el descoperă că succesul în relațiile amoroase nu îi aduce împlinirea. Romanul urmărește transformarea sa interioară și confruntarea cu întrebări esențiale: ce înseamnă să fii bărbat, unde se termină imaturitatea și unde începe responsabilitatea, cum se produce trecerea de la statutul de fiu la cel de tată și care este prețul maturizării. Acțiunea nu se bazează pe evenimente spectaculoase, ci pe introspecție, confesiune și recuperarea memoriei. Trecutul și prezentul se întrepătrund, iar experiențele personale ale protagonistului sunt puse în legătură cu schimbările sociale din România, înainte și după 1989.
În această lume, grotescul joacă un rol esențial. Personajele nu sunt idealizate. Dimpotrivă, ele sunt privite în corporalitatea lor imperfectă, în gesturile lor ridicole, în relațiile lor complicate și în micile lor vanități. Imberia este un exemplu relevant. Portretul ei este construit prin detalii corporale și vestimentare ironice, iar relația dintre ea și narator se desfășoară sub semnul unei permanente nesiguranțe și al jocului dintre atracție și ridicol. Cei doi ajung să se recunoască prin ceea ce naratorul numește, ironic, „stilul nostru“, adică o complicitate a doi oameni imperfecți și penibili: „Vestea pe care mi-o dăduse Imberia îmi întuneca, pur și simplu, orizontul. (…) Destinul meu era să pier în acea supă primordială, amestec de noroi, probabil excremente, ape putrede, alimentate de tulpini și jerbe de plante macerate sau în curs de descompunere, de capete de copii atrase deasupra de cine știe ce procese chimice care le umfla, în timp ce trupușoarele chinuite se chirceau tot mai mult, așteptînd să se separe, să dispară în mocirla vîscoasă aproape universalizată. Era o pierdere a contururilor care mă înnebunea. Gîndul că propriile mele margini ale ființei de carne și sînge se vor topi, confundîndu-se cu ale altora în văgăuna lichefiată dimprejur, îmi apărea ca fiind de nesuportat.“
Nu faptul că Dragodan trăiește într-o lume degradată este tragedia lui, ci faptul că, în ciuda lucidității sale, nu poate rămîne în afara degradării. De aceea, Imberia poate fi citită ca un roman al contaminării: omul care judecă lumea ajunge, treptat, să poarte în el exact lumea pe care o judecă.
Clujul devine un spațiu fundamental al existenței personajului: „Eram ferecat aici prin proprie voință. Lumina îmi dezvăluia această locație urbană la care mă autocondamnasem cu inconștiență și încîntare inițială, ca la un domiciliu forțat și din care nu aveam, oricum, unde fugi, pentru că, nu-i așa, în general, nu există locuri unde te-ai putea refugia în raport cu tine însuți.“ În același timp, orașul este transformat prin deformarea fantastică. Străzile, autobuzele, blocurile, parcurile, oamenii întîlniți întîmplător și întregul cotidian sunt supuse unei permanente operații de transfigurare. Ironia și autoironia funcționează pînă la ultima consecință. Toate clișeele despre România, român și românitate sunt luate în răspăr. Dar ironia lui are o funcție mai profundă: demitizează realitatea pentru a o putea reimagina.
Titlul însuși, Noaptea soarelui răsare, sugerează această răsturnare a ordinii firești. Contradicția din titlu devine o cheie de lectură pentru întreaga carte: lumea lui Pecican este o lume în care lucrurile se întîmplă altfel decît ne-am aștepta. Noaptea poate deveni zi, omul poate zbura, realul poate deveni fantastic, trecutul poate intra în prezent, iar ceea ce pare absurd poate ascunde un adevăr profund.
Citind romanele lui Ovidiu Pecican, dar mai ales Noaptea soarelui răsare, am avut același sentiment de cădere într-un abis fecund al rememorării, așa cum am trăit experiența lecturii parcurgînd Pînza de păianjen a Cellei Serghi, Toți oamenii sunt muritori, de Simone de Beauvoir, sau chiar Orbitor de Mircea Cărtărescu. Aștept, cu interesul cititorului, continuarea.