Specializat pe documentarea realităților la extreme, repetând și mizând, prin eroi și trame, pe narațiuni cu potențial psiho-social, dovedind că nu-i scapă nimic esențial, sincronizat cu contradicțiile zilei, în ton cu generațiile recente, Andrei Velea (n. 1980) păstrează în cărțile sale, întotdeauna centrală, o idee culturală ca fapt superior de viață. În duetul romanesc alcătuit din #Agora. Democrația nu a fost niciodată mai sexy! (2018) și a.normal (2022), scriitorul politizează pe Ortega y Gasset și psihanalizează teoriile actuale despre contractul social și erotism, despre descentralizarea noțiunii de cuplu și derogările ei.
În romanul din 2018, Bogdan-Mădălina generează un eveniment iconic suprapus protestelor politice, până ce, în a.normal, maturizarea traversează mediatizarea și sentimentul hollywoodian al clipei într-o zonă de meditație și pragmatism erotoman – aparent, fără întoarcere. Romanele se citesc deopotrivă ca ficțiuni domestice și autoficțiuni. Fiecare analizează deplasările identităților: mai întâi, în interiorul comunității, după care atinge sensibilități egolatre, confruntări cu iluzia și traversarea ei, iar ca epilog, reinventarea, oricât de dramatică, impune noua identitate.
Nu altfel se petrec lucrurile în Léa. Există și aici un imaginar desprins parcă din filmele franțuzești despre imaturitatea conjugală. Prima parte a cărții înregistrează biografia identității ascunse (travestitul), a doua parte ilustrează relația de cuplu cu Ada. Partenera ar fi meritat teritorii extinse în narațiune.
Extravagant în compartimentele sale sociale și intime, romanul păstrează slalomul printre relații și așază în centrul lumii imaginea, din nou, iconică, a lui Orlando. Personajul Virginiei Woolf câștigă în naratorul protagonist din Léa nu doar identitatea feminină, afirmată prin travestiuri, cât imaginea unui eu angajat în istoriile personale și, mai ales, în variantele lor.
Perspectiva narativă din a.normal creează duetul masculin-feminin, ca un fel de unitate generoasă a istoriilor de cuplu. În Léa, naratorul își asumă statutul auctorial după modelul consacrat de Orlando. De astă dată, un filolog expert în jocuri video luptă cu identitatea sa ascunsă, de travestit, pentru a-și păstra și profesia (predă în învățământul preșcolar și universitar) și iubita (Ada). Deși susținut de părinți, cu studii postuniversitare franceze, protagonistul își stabilește singur distanțele spre sine și spre ceilalți. Nu-i greu de ghicit cum o simplă scânteie mediatică distruge sau afirmă mesajele într-o societate nepregătită să accepte diferențe, oricât de banale, cum ar fi relația vestimentară dintre gen și identitate. În ipostazele de agresat, tată, fiu, soț, profesor etc., personajul fără nume își asumă varianta feminină, Léa, urmându-și arhetipul livresc cu devotamentul novicelui pregătit de orice sacrificiu. Pe lângă dublarea identității masculine cu cea feminină, realitatea reclamă alt etaj simbolic: crearea narațiunii unui joc video bazat pe personajul literar adulat și realizarea designului, trezind, din melancolie, și creativitatea. Autorul procedează în planul real cu studenții și personajele din jurul protagonistului/protagonistei, așa cum gândește eroul însuși NPC-urile – figuranții din lumile jocurilor – care trebuie să fie convingători în orice situație.
De fapt, romanul se reduce la problema variantelor, a arhetipurilor închipuite sau urmate, mai apoi la polemicile subînțelese (sistemul de învățământ, prejudecățile, trădările și ipocrizia studenților instabili etc.). Dincolo de simplitatea și dualismele banalizate, romanul se prelungește în lumea lui Orlando mai puternic decât lasă să se întrevadă. Travestiul în Léa dublează identitatea, raportarea la cartea lui Woolf amplifică imaginarul identitar, însă jocul și narațiunea lui dezvoltă o lume suplimentară, teoretizată amănunțit la seminarele universitare. Grantul câștigat de protagonist – designul narativ al unui joc realist bazat pe interpretările colective ale romanului Orlando (ce va avea peste 100 de pagini) – confirmă și destinul aliniat în linia avatarului literar, „vehicul“ genial al scriitoarei britanice, prin care explora genul, identitatea, memoria și percepția.
Asimilarea în proiectele interfețelor (travestiul identitar și imaginar) depășește realitatea imediată. Pierderea și recâștigarea Adei resemnifică adevărata identitate prin compatibilitate. Dezechilibrul cărții se manifestă aici în cantitatea de informație abundentă de la cursuri și seminare, de la relații secundare, în vreme ce Ada, ca individ complet, atipic, unic chiar, rămâne captivă în dramele propriei familii și dependentă de ficțiunea lui Léa-Orlando. Tocmai absența Adei provoacă adevărata dramă, prin singurătatea defensivă, de neînțeles pentru altcineva. Dincolo de grimasele și euforia intelectualiste ale naratoarei, Ada rămâne unicul proiect real, laolaltă cu viitorul copil. Restul motivează teorie și aer metafizic. Mai multă atenție la stil și la dozele de tensiune psiho-socială ar fi făcut diferențe majore în roman. Fluiditatea e cuvântul-cheie și în acest roman, termenul se reia ca o supradoză simbolică în cărțile de ficțiune semnate de Andrei Velea.
Metaroman al adevărului din oglindă și al somatizării sociale ca ecou, proiect al arhetipului cultural reînviat ca realitate alternativă și joc video, Léa confirmă un prozator care știe să se reinventeze și când nu se ia în serios.