Într-o acțiune de reeditare a propriilor scrieri, Viorel Marineasa (n. 1944) vine acum cu un volum de proză scurtă, ce va fi urmat de un altul cu cele două romane ale sale, publicate la sfârșitul anilor 1980 – începutul anilor 1990. Cunoscut editor la editura ce îi purta numele, publicând cărți de poezie, de proză, traduceri, cărți de istorie, de studii sociale, alege pentru titlul acestei antologii titlul unei culegeri de articole și amintiri, apărute inițial în 2010 – Vederi din Timișoara, apăsând așadar pe o anumită latură nonficțională; alături de acest volum, tot din specia jurnalistică este și Despre Banat, în registru normal (2009), din care sunt selectate câteva texte pentru volumul de față, alături de cărțile de ficțiune: Unchiul/ Unelte, arme, instrumente (1985/ 1992), Dicasterial (1995), O cedare în anii ’20 (1998) și Înainte și după (războiul rece) (2013).
O antologie spun, pentru că prozele și investigațiile semnate alături de regretatul Daniel Vighi (din care s-au realizat de-a lungul timpului o serie de volume, precum Pas de deux sau, cel mai recent, Bifrons) nu apar aici, din considerente pe care le putem bănui: cărți alcătuite din rubricile celor doi ținute de-a lungul timpului la Orizont sau la aLtitudini, au în comun subiecte care nu pot fi despărțite fără mari pierderi. Dar Vederi din Timișoara este o antologie cu mesaj de teorie literară, pentru că Marineasa e editor, alături de Gheorghe Crăciun, al unei faimoase Antologii a generației ’80 în proză scurtă – așadar al unei culegeri care problematizează tocmai conceptul optzecist caracteristic, cel de proză scurtă – e drept, astăzi aplicat retroactiv, mai ales de o bogată literatură școlară.
Debutul în culegerea colectivă Drumul cel mare (1985), alături de alți autori, conform normelor epocii conduce, după cum afirmă Ion Bogdan Lefter, către „un maestru al prozei scurte“. Pentru că Marineasa este prozatorul concentrat, care apelează la bibliografii, inventare, enumerații diverse, dicționare, regionalisme („bănețenisme“) și, în genere, la orice formă de tipăritură (etichete, instrucțiuni, formulare ș.a.) sau de manuscris.
O necesară panoramă a prozei bănățene, a subiectelor și intersectărilor, începe în viziunea prefațatorului în mod ceremonios, cu Nicolae Stoica de Hațeg (1751-1833), colecționează nume diverse, cum ar fi Nicolae Breban („bănățean în copilărie și în adolescență“), poetul Petre Stoica („pentru jurnalele sale“), pentru a da exemple mai bogate, pe măsură ce ne apropiem de prezent: Alexandra Indrieș, Sorin Titel, Livius Ciocârlie. Din peisaj, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș și „bărăgăneanul bucureștenizat“ Mircea Nedelciu, autorii romanului Femeia în roșu (1990); fixându-i locul în atmosfera epocii, insistând asupra implicării civice, nu este uitat rolul de editor al lui Marineasa, al poetului Ion Monoran, figură emblematică a Timișoarei lui 1989, sau, recent, al lui Daniel Vighi, bunul prieten și partener de condei.
Lumea lui Marineasa este alcătuită, așa cum o și spune în mai multe rânduri, din addende, din trimiteri și alte elemente paratextuale; de exemplu, „Încercare asupra vieții și patimilor unui sfânt Anton“ (din volumul O cedare în anii ’20, 1998) este un joc de-a editarea: „Prima mea proză – începe naratorul – dusă până la capăt începea astfel: «Omul nu era un sfânt. Ceilalți, totuși, îi ziceau pustnicul. Niciun înțelept. Pildele lui – cam vechi.» (Greșit: «vechi» nu dă prea bine; trebuia zis «cam fumate».)“ Un joc în care prozatorul, ce își revede „acum“ textul, mărturisește: „De fapt, ambiționam mult mai tare: să intru în contact cu o mentalitate, dând impresia că o resping, că nu o înțeleg, că-mi lipsesc mijloacele de a o interpreta, însă, tocmai astfel, dorind să o pun în evidență.“
Una dintre vocile cele mai obișnuite pentru Marineasa, cea de alcătuitor de ediții, se exercită cu precădere asupra propriilor texte, definind astfel, implicit, rolul autorului, care poate lua masca editorială de câte ori este nevoie: „În proza mea despre demolarea unei case de raport dintr-un oraș ce are datele Timișoarei am introdus un personaj numit Siatlezul. De ce tocmai Seattle, și nu Cleveland, Chicago sau Detroit, unde bântuie românașii noștri? Un punct de pornire o fi fost și povestea pe care cu farmec ne-a îndrugat-o nouă, unei adunături de dascăli, Petre Sava Băleanu, prin 1970“ (Intrarea Vișinului, colț cu America) – este o addenda așadar la proza intitulată chiar Siatlezul, din primul volum, la care revine în 2010.
Alteori, strânge efemeride, prospecte, anunțuri, însemnări variate, investighează personaje ale micii istorii prin tehnici de istorie orală, așa cum o dovedește următoarea „descindere“, „pe urmele lui Zaharia Cloșan. Cine o fi fost. Discut cu Dumitru Terfaloagă, fost director al Băncii Naționale, sucursala Timișoara, autor al volumului Monografia satului Iablanița din județul Caraș-Severin. Zice că neamul s-ar fi stins. Că ar fi plecat din sat. Își amintește de un inginer și, într-adevăr, la pagina 203 e menționat Mihai Cloșan, silvicultor“.
Într-o zonă așadar mai puțin filtrată, a publicațiilor și dovezilor perisabile, apare și un tabel „cu fapte de viață remarcabile, întâmplate între… și consemnate ca urmare a unor călătorii de documentare în orașul de baștină“ (în proza intitulată chiar Miscellanea, addenda, errata), persiflare a algoritmilor de limbaj, cum am spune astăzi, ceea ce dovedește într-o măsură convenabilă capacitatea previzionară a textului. Pe cât de generos este Marineasa în note și conspecte, citate și mărturii ample (Celălalt e unchiul. Celălalt e nepotul), unele proze precizându-și la vedere „pretextul textului“ – o indicație bibliografică – sau chiar o „bibliografie“ concretă, pe atât este de parcimonios în dedicații sau în mărturisirea modelelor formatoare; se pot identifica vreo două-trei nume – firește, din arealul bănățean, cu destule ricanări, precum este această întrebare asupra numelui unui personaj: „să fie un ambruiaj cu Musil?“ (Sonderling). Ar mai fi de adăugat doar vreo două dedicații: Danilo Kiš și Sorin Titel (în proza Totoformă)
În acest context… paratextual, singur în „cabinetul“ său ce pare a veni dintr-un secol XVIII aparte (data cea mai de jos pe o axă a timpului din prozele scurte), Viorel Marineasa oferă explicații despre felul în care se alcătuiește un text și poate mai mult decât atât: despre felul în care visăm și ne sprijinim gândurile pe mici obiecte, pe mici texte, pe cuvinte ce par a fi disparate, cel puțin pentru o vreme…