Când începe totul este titlul fără semn de întrebare al celui mai recent volum publicat de Doina Adriana Nicolăiță. Poeta nu se întreabă, așadar, „când“ se situează începutul a „tot“, termen pe cât de cuprinzător pe atât de vag. Multe dintre poemele primului ciclu, care poartă același titlu cu al volumului, încep prin evocarea/ definirea unui timp anume: Când un poet moare începe totul, Când tinerețea se eschivează, Când iluzia se transformă și așa mai departe. Această zonă din volum cuprinde doar 15 poezii. Mai mare de peste două ori este secțiunea a doua, Peisaje. Poemele diferă, dar nu esențial, cele două segmente sunt destul de scurte, reflexive, scrise la persoana întâi, mai rar la a doua.
Poeta se declară „nedescifrată în sine“. În general ea se arată agnostică. Relativitatea percepției „niciodată nu se măsoară la fel“, „nu se vede cu aceiași ochi“ aruncă în aer orice pretenție de cunoaștere a lumii. „În tăcere ard răspunsuri“, ele nu mai ajung astfel la cel care pune întrebări, iar „cel ce destăinuie sfidează subconștientul“. Mai bine ar fi ca totul să rămână „sub pecetea tainei“. Dar atunci de unde am putea afla când începe totul?
Nu putem ști ce a fost înainte de Big-Bang și, după aceea, după cum ne asigură poeta, nu numai că nu ajungem să cunoaștem, dar nici nu prezintă interes. Comunicarea prin versurile acestor poeme este destul de încordată, este o tensiune nedeclarată și un fel de iritare împotriva rosturilor lumii în care „aproapele și departele se tot îmbrățișează“ și, „în miez“, „azi și mâine deopotrivă“ au un fel de confruntare indecisă.
Doina Adriana Nicolăiță s-a remarcat în ultima vreme și prin articole critice și prin eseuri care dovedesc capacitate teoretică și puterea de a privi poezia din afară. Nu se poate afirma că un poet rămâne neutru, necontaminat de tentația de a evalua poezia înainte de a o scrie. Apoi, contactul cu lirica din jur și reflecția asupra ei aduce automat o poziționare în raport cu tendințele din peisajul cu relief destul de accidentat. Pe coperta a patra a volumului, Vasile Dan, binecunoscut poet el însuși, avansează ideea solitudinii poetei, care ignoră și modelul optzecist și post-optzecismul care caută distanțarea de valul precedent. Dar în poezia română contemporană există atâtea moduri de abordare a realității și chiar atâtea forme de metapoezie încât cu sau fără voie un poet își poate suprapune intențiile cu altele, chiar cu totul involuntar.
Autoarea se situează în căutarea „începutului“ în mod explicit. Ea încearcă să afle cauza primă, înainte de a studia efectele. Este o strategie bine calculată chiar dacă un moment primordial este greu de identificat. Măcar declarativ, un cercetător al formei care premerge totul nu se va lăsa în voia curentelor. Coperta cărții înfățișează un turbion, care poate fi al ideilor. În asemenea vortex, un punct periferic are viteza mai mare decât unul situat în apropierea axei, locul pe care își propune să-l ocupe poeta.
Rezistența la forța centrifugă presupune un efort pe care sufletul e gata să-l facă, dar trupul îl subminează prin slăbiciune: „Sufletul vrea să rămână viu/ trupul se lenevește – lutul se fărâmițează – pradă iluzei“. Reperele se pot pierde „nu e niciun punct fix,/ uneori sar peste nopți/ nu mă prinde nimeni/ ca și cum nici n-ar fi“. Poezia din primul ciclu este mai curând conceptuală. Poeta încearcă să descrie și mai ales să-și descrie sieși o situație pentru care nu există reprezentări similare cu obiecte și acțiuni cunoscute. Ea luptă cu noțiunile care sunt vagi, greu de reprezentat.
În al doilea ciclu, textele au mai multă materialitate. Își fac loc parabole mai clare și obiecte cunoscute: mărul Evei cu șarpe cu tot, timpul împletit cu ADN-ul, ninsoarea și ploaia tot mai rare care consună cu ariditatea interioară.
Poemele scrise de Doina Adriana Nicolăiță se termină adesea brusc și nelămurit. Este o tehnică a suspendării, evitarea unei concluzii. Astfel poezia fuge de deznodământ și de clarificare. Nu se obscurizează prin exces de termeni sau de fapte, ci prin absența lor. Chiar dacă o asemenea abordare poate să devină iritantă, pentru că uneori cititorul are nevoie de certitudini și de un traseu cu început și sfârșit, poeta îl refuză precum înaintașul ei respingea „ispitele ușoare“. Numai că ea nu caută „primejdia“, ci, așa cum am spus, cauza generatoare. Consecințele, la o adică, pot lipsi. Poezia Doinei Adriana Nicolăiță nu este una comodă, ci presupune, în simplitatea ei aparentă, reconstituirea unui traseu complicat în care cititorul este supus unei probe a labirintului. Nu i se dă un singur fir, ci un nod pe care trebuie să-l descâlcească.
