Romanele foarte numeroase ale lui Dan Stanca se remarcă prin diversitate și prin bogăția de idei, acțiuni și personaje, totuși au destule puncte comune grație cărora autorul poate fi ușor recunoscut. Fratele pierdut (Editura Presa Universitară Clujeană, 2026) este un roman tipic pentru proza autorului său. Este scris fluent, dar cu multe fire epice împletite și multe subiecte. Are un narator care povestește la persoana a treia, dar a cărui omnisciență pare limitată, el descoperă faptele odată cu personajele sale. Ca în multe romane ale lui Dan Stanca, personajul central ca și alte personaje nu mai sunt la prima tinerețe, au trăit mult și întortocheat, au experiențe de viață bogate și în general nefericite, deși deseori palpitante.
În Fratele pierdut, eroul poartă un nume greu compatibil cu destinul său: Alexandru (prenume de apărător al ginții) nu se apără mulțumitor nici pe sine, iar numele, Asachi, trimite la un scriitor cu merite, dar nu de primul raft. Pe fratele mai mare (dispărut) al lui Alexandru, tatăl celor doi, profesor de filosofie, l-a procopsit cu un prenume și mai marcant, Anaximandru, nefrecventabil, drept care i se spune, pe scurt, Andru. La începutul romanului, Alexandru a ieșit din închisoare unde fusese vârât pentru solidarizarea cu revolta maghiară din 1956 și află că între timp Andru murise. De la el îi rămâne lui Alexandru, ca moștenire explicită, un caiet cu jurnalul aceluia. Andru studiase filosofia și avusese ocazia de a discuta cu Jean Reyor, personaj real, discipol al lui Guénon, după ce, în țară, fusese remarcat pentru un articol de Mircea Eliade. În Franța el urmează un fel de inițiere.
Spre deosebire de alte romane, în acesta Dan Stanca amestecă lucruri reale pe care le atribuie însă personajelor sale. Astfel, Alexandru Asachi e autorul (înaintea momentului 1956) al piesei Citadela sfărâmată, care e descrisă prin acțiune chiar ca piesa reală a lui Horia Lovinescu, scrisă de Asachi însă, ca o ironie la adresa fratelui filosof, inactualul Andru, descris ca personajul Matei Dragomirescu din dramă. Să fie asta o „deghizare” ficțională a relației fraților Lovinescu? Vasile, „ezoteristul”, fiind fratele mai mare cu 12 ani? În realitate, invers decât în roman, deși mai vârstnic, Vasile i-a supraviețuit lui Horia. Dar culmea e că „directorul teatrului Nottara”, unde se joacă piesele lui Alexandru, e… tot un prototip al lui H. Lovinescu, un regizor alcoolic, Sergiu Chiruță, care frecventează localul „Podgoria” și căruia autorul îi atribuie trucul lui H. Lovinescu cu cele două pahare, mic și mare, cu un lichid incolor, de fapt în ambele fiind vodcă.
În roman, Lovinescu 2 (directorul Chiruță) îi joacă lui Lovinescu 1 (Alexandru Asachi) o piesă intitulată bizar, ca un roman al lui Al. Ivasiuc: Cunoaștere de noapte! Piesa descrie cazul unei călugărițe, cumnata răposatului Andru, violată de un milițian. Ea e montată curajos, în anii cenzurii ceaușiste de după Tezele din Iulie, dar nu e scoasă de pe afiș. Însuși Ceaușescu vine incognito s-o vadă. Apoi îl invită la el pe autor, îi oferă un pahar de Grasă de Cotnari și îi spune că se înșală, cazul tratat în piesă nu e relevant. Îi oferă un post de diplomat în Iran, unde dramaturgul va muri într-o busculadă, în 1989, la funeraliile Aiatolahului. Cea care moștenește caietul e tânăra văduvă a lui Alexandru, Iulia. În mod ciudat, caietul lui Andru face referire la „un popor vegetal” și la „copacii care nu se revoltă”. Teza lui Andru e că lupta și moartea în bătălii ale muritorilor sunt generate de un chef cu năbădăi al zeilor care se petrece în alt univers, paralel. Nu dezvălui finalul, foarte frumos de altfel.
Am simplificat acțiunea romanului care e mult mai alambicată și cu multe trimiteri la fapte reale. Dan Stanca știe s-o prezinte dinamic și incitant, prevenind cu abilitate sastisirea cititorului prin lansarea permanentă de noi elemente. El are meritul de a le face convergente în final, dă un sens superior și metafizic poveștii care este totuși, pe parcurs, bogată în ironii și jocuri între istoria reală și aceea contrafactuală. Apar destule elemente de fantastic, la limita explicabilului, pentru ca trecerea efectivă a hotarului să se producă în final.
Fratele pierdut este unul dintre romanele cele mai dense ale lui Dan Stanca, scris ca și altele cu mână sigură și cu credință în poveste. Amestecul realității cu ficțiunea e mai intim și mai subtil decât în altele. Aspectul ludic, prin mixarea invenției creatorului cu evenimentele și chiar elementele livrești reale este un aport inteligent și insolit. Cititorii sunt chemați să se bucure alături de autor care a scris cu evidentă plăcere.