Un volum de versuri al lui Ioan Moldovan ne oferă prezența postumă a reprezentativului poet. Avem a face aici cu două planuri în fertilă interferență, unul al confesiunii și altul al unui mediu ambiant, ultimul un șir de imagini ori doar aluzii ale actualității efervescente în care ne aflăm. E un soi de agitație, de rumoare precum a unui public de pe o stradă aglomerată sau dintr-un local, provocând reacția auctorială ori confirmând-o în sensul unei obiectivități. Poetul se află într-un atare mediu spre a se înfățișa cu o satisfacție expresivă. Departe de o angajare socială, acesta își relevă postura de om vârstnic. Anxietățile, angoasele de care are parte concentrându-se în secvențe disparate, în fulgurații ca și cum s-ar regăsi surprins de sine însuși. Tinzând spre o mărturie decisivă cu prospețimea unor asocieri ivite ca din întâmplare. O lentoare dezarmantă slujește spontaneitatea. Astfel genericul perspectivei se încarcă de o dispoziție lirică pe care stilul compact ar fi prejudiciat-o. Ne aflăm în același timp la distanță și de tiparul voit anafectiv, formalizat în jocul său spectacular cu absurdul pe care-l întâlnim la destui poeți mai tineri. Producția lui Ioan Moldovan e una constrictiv existențială, cu un dramatism asumat aidoma unui fond al firescului. Rădăcinile ancestrale sunt perceptibile. În meteorologia sa lăuntrică stăruie un tip de toamnă întârziată, cu o sarcastică satisfacție a ignoranței ori amneziei pe care le sugerează: „Eveniment epic: ninge afară. Și lirism: cuvinte bătrâne/ cerșind o pâine. Cine să mă întrebe ce zi e mâine/ Nu mă așteaptă în tindă nici un viu/ Nu-i nici un semn că s-ar putea să știu/ Imensa ignorare care mă face să pot exista/ Cu plămânii vineți acoperind orașul de pustă/ Unde pe țărm se vorbește o altă limbă din rărunchi/ Și din limba îngustă/ A pământului vechi/ Cărora le dau ceva-ceva și niciodată nu-mi amintesc ce-am/ făcut cu darul.” (ba mai puțină). Un melanj de speranță și melancolie apare luminând perspectiva vizionară: „M-am limpezit și, prin urmare/ În picuratul real al apei m-am trezit – / Îl ascult ca pe un dor de ducă pe mare/ Și și pe mic infinit// Să ne-nțelegem: tu ești o Doamnă/ Care pe mine m-ai fericit –/ Aici nu-ncape glumă// Poate că mama, cât m-a vorbit,/ A fost bine. Acum e toamnă/ În plină lună aprilie.” (de plâns). Predominant e însă un sentiment al detașării de lume tras într-o imagistică ambiguă, deschisă fantasticului: „Nimic nu-i al meu, nici măcar zidul roz al fabricii de conserve/ Norii pe cer, numai pe cer, alunecă în zadar, fără să-i văd,/ Fără să mă observe,/ Toată carnea mea, cu stupoarea-i tristă, se-nsomnorează,/ Văd doar atât: se înserează, se înserează, se înserează și viața/ Mea-n vis,/ Aventuroasă, trece pe alte canale, în alte atelaje./ Aud împușcăturile plutonului și-n șarje detunăturile/ Plutoniului care/ Dezintegrează și ultima Thule de sare.” (ca despre convalescență). Prezentul social nu scapă atenției, inspirând o minimalizare voioasă prin inserția acesteia în natură: „Ploile tot mai rare, foile tot mai înguste, planurile mai palide/ Întârzierile de prieteni ne secătuiesc încet/ În piețe se controlează prețurile/ Ministerul Admirației Publice vorbește de dispozitive, de/ Mobilizare/ Vocile educației noastre tac cu o afecțiune sardonică/ Nu-i nimic, nu-i nimic, vine Duminica Paștilor/ Vom spăla apele, vom vedea musculița de primăvară și, ca la/ Marii fotbaliști, și în această bucătărie «viața merge înainte.»” (zilele noastre). Cu toate că supus unei dispoziții meditative, spiritul invocă o materie care nu cedează, stăruitoare inclusiv în momente minore, în detalii sugerând prestigiul neștirbit al realului: „Precum în visul repetitiv al lui Montale, în care/ nu-și amintea adresa casei spre care alerga,/ la Cluj în gară/ nu-mi aminteam numărul de telefon de-acasă/ pentru a anunța că pornesc într-acolo/ Mă învârteam încercând să/ nu mă clatin prea mult în fața telefoanelor/ Încercam din răsputeri să-mi amintesc Numărul/ Nu mi l-am amintit, nici chiar forțând lucrurile./ Am introdus monedă după monedă în aparat sperând că/ în virtutea cine știe cărei memorii involuntare/ îmi voi aduce aminte Numărul/ Apoi m-am suit într-un tren și am pornit spre casă/ Nici acum nu știu dacă am ajuns.” (toată ziua bună ziua). În ipostaza posturii de bilanț, stagnarea e înscrisă precum o soluție provizorie: „Fii mereu pregătit să-ți reînnoiești inframentalul/ Acolo e mereu același loc aceleași persoane aceleași jocuri/ peste care unduiesc ceruri noroase nenorocoase/ Nu poți pleca nicăieri nici azi nici mâine nici ieri/ Oriunde oricând pleci dai de același azi și de aceiași azteci.” (locu(i)tor). Viața se țese din aproximațiile apropierii și distanțării în relații ușor halucinante: „Numai acum și atunci/ Între ele ruptura fulgeră peste întinderi obscure/ Ce popoare, ce istorii, ce visuri necutreierate – și toate neînsemnate/ pentru că tot timpul sunt atent la fantasmele care îmi/ pregătesc muțenia ultimă/ ca de bou ieșit în rât pe iarba brumată.” (nu se aude nici o muzică nemuritoare). Percepută sentimental-familiar, moartea devine supoziția unei supraviețuiri în variante: „Azi ar fi ziua tatălui/ El e mort de-o lungă vreme, nu știu acum de când/ Ar ști fratele meu Alexandru/ mort de-o lungă vreme, nu știu acum de când/ Era o zi de iarnă, după ospăț,/ neamurile, în mare parte, sunt moarte nu știu/ Vine un post al învierii/ Învie, tu, tată, cu literă mică/ Toate străzile din toate orașele nordice îmi sunt la îndemână/ Să adorm? Să mă trezesc? Să aștept?/ Urc în pod, trag o țigară, cobor/ Podul rămâne umed de la trecutele ploi/ Dar cui să mai anunț toate astea?” (însemnări primitive). În perspectiva finalului ființa se dorlotează în modestul realism cotidian: „aș da o fugă până dincolo/ să văd un copil genial/ și un comentator genial/ dar stau aici/ din pricina proastei mele educații estetice/ aud glasul copilului/ aud râsete/ nu văd nimic/ și nu câștig nimic stând aici.” (jind). Depărtată de filonul folcloric ca atare, creația poetului în cauză transmite totuși ceva din fatalitatea calmă a acestuia, adoptând un ludic grav. Tradiția se dizolvă în moderna nervozitate: „Eu însumi nu-s mai viu decât bunicul său mort/ Și Șeri: n-are nici un înțeles!/ Nu-i nimic, Șeri, o să mai vin pe-aleea asta mai des/ Sigur o să mai vin, poate votcă/ deocamdată, hai, să ne suim în lotcă toți și via!/ Pe mal, pe celălaltul, ne facem semne/ (Cu mâna doar)/ Împăratul Înzadar.” (însemnări primitive). Lectura admirabilului poet de puțină vreme plecat dintre noi Ioan Moldovan m-a transpus în Oradea sa, care vreme de aproape trei decenii a fost și a mea. O dublă emoțională reîntâlnire.