O perspectivă a indeciziei

O tensiune care se limitează paradoxal spre a se elibera, un amestec de atenție concentrată și de provocatoare destindere, de impaciență și nostalgie ne întâmpină în versurile lui Mihai Babei. Perspectiva sa ia naștere dintr-o fertilă indecizie. Ființa pare a afirma ceva spre a reveni la punctul de plecare cu o frământare expresivă, înscrisă într-o dispoziție a aproximației care îngăduie continuitatea. Nici optimismul ocazional, nici criza acută nu își găsesc locul permanent. Îndreptându-se spre o direcție, afirmația lirică are parte îndată de un viraj spre alta, spre alte direcții. Mentalul liric nu se deprinde cu popasul, tinzând spre orizontul unei deveniri problematice, anxioase. Indecizia e mereu factorul dominant. Drept care poetul se plasează profilactic într-un mediu provincial, cu o sarcastică satisfacție. De remarcat sclipirile unei cutezanțe, ale unei eliberări virtuale care se amână sine die: „urechile-mi vibrează în ritm alunecos în căști cu/ Amy Winehouse/ sărutul vorbit își ia zborul în metafora gândului/ ghemuindu-se prin părul tău de mătase mov/ zgribulit metalic/ mă rătăcesc în acest târg neguros disperat în uitare/ ca o cale ferată ruginită neterminată părăsită/ în birtul ăsta slinos mănânc gin/ și beau virșli cu mici/ e o zi bezmetică neclară imperfectă/ iubito/ sunt bucăți de clipe trecute/ desenate în azi.“ (tainică așteptare). Curent apare întâlnirea dintre factorii unei spontaneități nervoase care acaparează câte o temă centrală precum erosul: „din brațele iubitei ieșii cu trupul scurs/ gruparea de senzații din tranșeele inimii nu se pierde/ printre linii sau în oamenii mutilați sfârtecați de/ lumina zonei de protecție/ ochii tăi de iad în mine sfredelesc// venisem doar pentru ea// icoanele se cutremuraseră și începuseră să cânte/ pricesne în evlavie.“ (ea). Concluzia e una generică în dramatismul său: „ne doare/ că păcatul e ferecat într-un glob de cristal/ lipit de crinul înnobilat înghețat într-un minuscul/ aisberg// în limfa mea nu mai există nici rădăcini și nici viitor/ mi-a șuierat demonul nervos.“ (ibidem). Nu o dată această disperare se extinde pe un spațiu textual cu alura unei permanențe: „eu/ paralizez în vorbe/ te-am părăsit până la însingurarea de sine a cerului/ mi-am explorat interiorul/ și am găsit aciuată moartea/ era o dâră a viperei ce-și vărsase veninul.“ (mărturii nude). Dar fondul continuă a fi reprezentat de varietatea momentelor pluriforme care se caută neostenit pe sine. Având concursul imaginarului, eul e înregistrat în însăși mobilitatea căutării, cu un elan conținut al finalității absente. Supoziția capătă aerul unui Destin: „aștept ziua aceea magică când negativismul meu/ se va întrepătrunde cu pozitivismul tău/ ca o poruncă eliberatoare puerilă magnetizată/ s-ar putea să fie o bucată de cale aspră/ sau cine știe la mai puțin/ ne vom regăsi doar în pereții/ mucegăiți de electricianul schizofren.“ (nu cunosc fericirea doar patima). Imposibilitatea unei cunoașteri ultime devine factorul unor alternanțe care până la urmă confirmă existența în metamorfoza sa. Solitudinea reprezentând mediul prielnic al unui atare spectacol intim: „fortificat sunt/ de o sălbatică singurătate halucinantă amețitoare/ înălțătoare/ trepte igrasioase știrbe dușmănoase mă privesc/ ironizându-mă/ urc cobor cad/ mă învârt mă flagelez mă recompun/ trăiesc.“ (haos). Nu o dată acest regim al varietății devine critic până la cinism: „niciodată/ Mai Marele/ când prezidează consiliul îngerimii/ nu-i selectează pe cei merituoși/ doar/ îi clădește îi finisează și-i împlinește/ pe cei păcătoși// cei fără de prihană/ sunt pierduți.“ (alegere). Sau un moment al relației autorului cu un confrate nefericit, care îi trimite o dezolantă scrisoare: „de ce oare/ când soarele mă strânge-n brațele lui inocente/ mă cutremur??? (…) azi am primit o scrisoare de la un poet sprințar în/ versuri șchioape dezmembrate hăcuite/ mă anunță că e la ospiciu schizofren și/ urma să moară curând/ voia să ne întâlnim neapărat/ să-mi scrie pe spate ultimul lui poem născut/ în libertate.“ (veste). Urmarea nu e altminteri decât aceasta: „deodată/ mi-am chemat la sfat creierul meu ascuns/ între neuronii fosforescenți gânditori și tigva/ craniană secerată/ mi-a răspuns ondulat și/ brusc am devenit vesel// acest poem/ e pentru moment certitudinea/ că trăiesc/ regret/ dar sunt foarte ocupat/ ieri.“ (ibidem). Textele relevă aspirația unor diferențieri insațiabile. Ceea ce părea un văl doloric pregătit să cuprindă existențialul întreg, e sfâșiat de o dispoziție stenică: „la nord de șapca bolnavului psihic/ un schizofren din sanatoriul fericiților debili/ declarându-se un poet nobiliar și un amant desăvârșit (…) creierul meu recondiționat remaniat curățat de/ gândaci pestriți/ împletește poeme pentru iubiri în curs de zidire// aducerile aminte/ glas incert/ vânt/ nu ne vor atinge nu ne vor curba în trecere/ de după colț irumpe fulgerul speranței/ iubesc istoriile noastre consumate.“ (continua tăcere în noi să rămână). Uneori secvențele contrastante apar cu efect sporit pe două pagini alăturate. Mai întâi o deplorare de sine eroticească incluzând o referire cristică: „mi te-au răpit în miez de seară/ iar eu ca pe un orb te-am urmărit (…) nu/ sigur nu mă voi vindeca și nu voi blagoslovi/ desprinderea/ ca maicile cel pe Hristos răstignitul/ la vremea învierii pe sub zidurile mănăstirii.“ (a fost atunci). Apoi un triumf cu funerar dichis: „am ieșit din țintirim cu poarta trântită în zidul lui/ Dumnezeu/ mi-am săltat în spate sicriul ca pe o icoană scorojită/ ce doarme în peretele schitului/ și-am intrat ca un mire în odaia împodobită/ cu tine.“ (sufăr de plecări fulgerate). Astfel de opoziții reduc deopotrivă postura sumbră și cea senină, ambele situate sub semnul unei relativități asumate prin frecventa lor asociere. Indecizia auctorială regăsindu-se precum o formulă de echilibru. Se întâmplă ca o beatitudine momentană să indice un impuls capital al ființei: „cu un marș funebru dresam mierlele/ să declame în sunete înalte ascuțite/ pe când dansam prin piața medievală/ cu tine/ mână în mână.“ (imagine prin fumul țigării în fereastra deschisă). Însă ființa nu constituie decât un drum al contrastului pe care însăși „curiozitatea“ ar putea semnifica o trăsătură capitală a acesteia: „curiozitatea își întinde aripile/ mă fixează hotărât cu o mie de piroane.“ (viața ca un val indiferent). Succint, cum am putea „să ne zugrăvim ieșirile într-o singură culoare“ (imagini pe care nu le simt și aș vrea)? Să ilustreze remarcabila producție poetică a lui Mihai Babei indecizia în postura unei confesiuni ultime?