O carte care m-a interesat dar mi-a stîrnit și unele contrarietăți este Statul cultural. 12 eseuri despre sociologia lecturii, de Lucian Pricop, apărută recent la Editura Cartex, editură coordonată chiar de autor. Îl cunosc demult pe Lucian Pricop (născut în 1975, doctor în media și cinematografie, jurnalist și editor) și l-am citit în publicații periodice. Volumul intitulat Satul cultural e mai mult decît exprimă titlul, se referă la societate, populații, ideologii detașate de stat, tradiții și habitudini individuale, trăsături și maladii ale culturii. Este un volum de reflecție cu multe afirmații în răspăr, bazat pe o vastă bibliografie. Referințele sînt citate în text, nu în note. La final se află o bibliografie comentată. Autorul rezumă volumele de care s-a folosit în eseurile sale, acestea fiind semnate de autori precum Michel Foucault (opt volume), Gilles Deleuze, Umberto Eco, dar și George Steiner sau Don Thompson, din arii ale culturii cu totul diferite.
Mi se pare că autorul este conștient că face afirmații susceptibile a genera reacții adverse și chiar contează pe luarea în răspăr a impresiilor și convingerilor uzuale. Dar el își ia precauții prin armătura teoretică foarte deasă și solidă, citează mult și, la fiecare dintre eseuri, face un inventar al opiniilor despre subiect.
Oricare eseu își are partea sa de originalitate și de reflecție cu o notă clară de combativitate. Concluzia care se poate trage este că, în sociologia culturii ca și în alte domenii, aparențele sînt înșelătoare și confortul în care se instalează de multe ori cititorul sigur pe intuițiile lui și pe surse tradiționale îi ascunde adevărul fenomenelor. Lucian Pricop nu manifestă indulgență și comizerație față de odihna unui asemenea cititor, dimpotrivă, i-o tulbură, tropăind în jurul lui cu argumente zgomotoase și punîndu-i în coaste sule conceptuale care demonstrează că realitatea nu e doar complexă, ci chiar potrivnică primei percepții.
Astfel, în chiar primul eseu, intitulat Canonul literar ca mecanism de excludere, sociologul cultural neagă răspicat, ideea de „canon literar“ prezentat ca un instrument axiologic neutru și drept „instanță de selecție naturală“. Dimpotrivă, încearcă să ne convingă Lucian Pricop, canoanele, începînd cu cel al vestului european, al lui Harold Bloom, sînt niște pacoste, niște instrumente instituționale de putere, forme de excludere și respingere. La Bloom și la alții, Shakespeare devine criteriu de excludere și Bloom „maschează o selecție culturală occidentală, masculină, eurocentrică“, iar universalitatea esteticului este doar „aparența“ care coafează o ideologie. Prin canonizare, crede Lucian Pricop, după Frank Kermode, se produce o lectură „obligatorie, fără experiență estetică“. Prin intrarea în canon, textele se mortifică în „norme culturale rigide“, iar norma generează rezistență. Lectura devine astfel scolastică, „exercițiu de conformare, nu de interpretare“. Deci construirea canonului acționează contra literaturii. Din literatura română, eseistul dă exemplul lui Nichita Stănescu, canonizat și chiar zeificat, „mitologizat pînă la opacizare“, inducînd „anxietate culturală“. Dimpotrivă, poezia optzecistă a rămas „fresh“, fiind lipsită de presiunea instituționalizării premature. În concluzie, dacă opera intră în canon e salvată instituțional, dar prefăcută în norme culturale sterpe.
Fiecare dintre eseurile lui Lucian Pricop își are doza lui de paradoxal, tulburare a percepției comune și ațîțare intelectuală, ca și cum autorul ar scutura o muletă roșie în fața ochilor taurini ai cititorului, blocat în amorțirea sa veche în iarba grasă a prejudecăților. Uneori, acest cititor, ciupit de bărzăunii bine înarmați și purtați de vîntul doctoral și de tonul cam de sus al autorului, se simte dator să reflecteze mai adînc și eventual să-i dea dreptate aceluia. Chiar dacă o va face cam în silă.
În eseul Patologiile culturii, Lucian Pricop se face avocatul diavolului, ca și în Non-lectura. El justifică în mod coerent non-lectura din societatea contemporană, găsind cauze mai adînci (alături tot de nume cu autoritate și studii sociologice pertinente) decît neghiobia școlii și nesimțirea cititorilor. Mutații comportamentale și de mediu socio-intelectual au condus la efecte vizibile, dar și dintre cele nevăzute la suprafață. Simpla și ieftina lamentație în fața lor nu mai este suficientă.
Cartea lui Lucian Pricop este una generatoare de interogație și convinge de necesitatea unor disocieri mai fine în înțelegerea și comentarea mecanismelor culturale și mai ales a lecturii.