Poemele din cea mai recentă carte a lui Ion Dogioiu, Aripi mecanice (Editura Tracus Arte, 2026), al căror miez se află în niște imagini întoarse în oglindă, fotografii mișcate ori poze pe celuloid și în singurătatea ce desparte cerul de sus de cerul de jos, descriu calea dinspre trecut spre „umbra zilelor care vin“. Aceasta este, în fond, calea poeziei înseși, dând sens unui parcurs existențial care începe cu familia din satul de sub munte „înconjurat de dealuri înzăpezite“ – „trăim fiecare cu trecutul nostru“, scrie Ion Dogioiu în Arheologie – pentru a sfârși în vizitele îngerilor ce „aprind lampioanele stelelor“. Pe calea care descrie începutul și sfârșitul, poetul aranjează cu grijă întâmplările și amintirile „prinse cu ace aurite ca fluturii într-un insectar“. În singurătatea dintre cele două universuri paralele, cerul de sus și cerul de jos, se scrie poezia lui Ion Dogioiu din Aripi mecanice: „ninsoarea se oprise brusc / și se făcuse ger / în înalt / pământul strălucitor și curat / se preschimbase în cer / deasupra lui se deschidea / cenușiu cerul celălalt / noi rătăceam între ceruri / neînțelegând ce se întâmplă / uneori te rănea cu colțul o stea / și eu te vindecam / cu un sărut fierbinte pe tâmplă / se răsuceau în cercuri largi / cerul de jos și cerul de sus / pe un nor ca un ochi închis / în cuie de gheață/ fusese răstignit Iisus / Doamne dacă știam / am fi luat cu noi vin / și căldura unei pâini / și deodată cuie lungi / ne-au trecut prin picioare / prin mâini / aminte îmi aduc acum / ninsoarea se oprise / brusc se făcuse ger / mirosind ca busuiocul din grindă / cerul de jos / și celălalt de sus se topiseră / și ca prin fum / într-o imagine întoarsă în oglindă / vedeam un singur cer“ (Cer).
Imaginile întoarse în oglindă, fotografiile mișcate și pozele pe celuloid provin din matricea care fixează spațiul de identificare de unde poetul cumpără biletul pentru călătoria numai dus: „rădăcinile mele / sunt în satul în care m-am născut“, cu figurile tutelare ale tatălui aflat totdeauna „lângă focul din mijlocul pădurii“, mamei ce coboară scara pe care îngerii vin pe pământ („când sunt împreună cu mama / toate îmi par mai simple / ea știa să zâmbească foarte tandru / de parcă ar vedea mereu îngeri / uneori mă ridică în brațe / până sub ochiul iertător al veșniciei / încât abia mă mai zăresc“, spune poetul în Mama), apoi, ale străbunicii necunoscute și mătușii evocate în tulburătorul portret din Remiză. Vehiculul poeziei lui Ion Dogioiu este visarea care duce figurile spațiului identitar spre o gară atât de mică „încât abia încăpem pe peron. Eu și tata / mama ne face semn cu baticul“, de unde pleacă un tren ciudat, cu un singur călător în vagonul tras de locomotivă, care își vede de drum fără a mai privi înapoi. Trecutul visat și prezentificat în faldurile visării e asemeni casei lui Lot, iar poetul e precum femeia acestuia care, mistuită de dorul de casă, încalcă porunca, se întoarce din drum și se preface într-o „stană de sare“, cum se spune în Un mort cumsecade. Fotografiile mișcate, oglinda și pozele de pe celuloid arată, uneori, un decor de ilustrată, cu pești de tinichea „cu ochi fosforescenți“ și bomboane învelite în staniol din pomul de Crăciun de altădată, în parcul unui târg care „adoarme cu fruntea pe dealurile de dincolo de râu“. Spațiul ființial din Aripi mecanice e acest târg unde, în tonuri bacoviene, sub streșini adorm porumbeii și îngerul scapă cheia raiului pe trotuar: „Se făcuse brusc vară / Prin parc treceau bătând step / doamnele purtând pantofi cu tocuri de onix. / Soarele căzut pe jumătate printre blocuri / privea înapoi fix. / În crâșma de la colțul străzii / nu mai erau locuri / de aproape o sută și mai bine de ani. / Crâșmarul trecea în caietul cu datorii / bețivii candidați la iad. / Exista o rubrică specială / pentru generalii rămași fără grad, / pentru golani, zurbagii și măturătorii cu veste. / Orășenii-țărani transpirați și goi / trimiși de neveste, / duceau trecutul / și ce mai prisosea din viață la gunoi. / Peste mesteceni minerali / norii țeseau linii și curbe, / ce într-o mare împodobită / cu recifuri de corali. / În târgul amorțit de căldură / aș fi vrut să fii și tu, / deși știam ce o să-mi spui / că niciodată n-o să mă iubești, / întotdeauna nu …“ (Vară).
Aripile mecanice din titlul cărții sunt ale îngerului, protagonistul liric al visării trecutului, vieții ori unei iubiri de demult, poate netrăită. Ion Dogioiu își scrie poezia din Aripi mecanice printre îngeri, poetul însuși atașându-și niște aripi mecanice pe umeri, cu care se obișnuiește „cel mai greu“, cum spune în RMN, strecurându-se printre numeroasele ipostaze ale ființelor fără de ființă coborâte din cerul de sus. În târgul bacovian al lui Ion Dogioiu, un înger desenează cu cretă pe asfalt sau aprinde lampioanele stelelor, îngerul bun ia sufletul și „îl leagănă ca pe un prunc nou născut“, ca în Arheologie, îngerul ploii calcă pe acoperișuri, iar îngerul de pe umărul drept trebuie să dea ființei care îl poartă cuvinte potrivite pentru chemarea iubitei, îngerii ating stelele din cer și scapă cheile raiului pe trotuar, vin pe pământ și întind covorul alb „peste toate locurile / unde a început să crească / un mușchi maroniu“, dau ființă spațiului de identificare a lirismului din Aripi mecanice: „prin casa noastră trec îngeri / nu știm de unde vin / și unde se duc / se pare că e un loc de trecere / mereu sunt alții/ când sunt singur / întind mâna / dincolo de marginea patului / încercând să-l găsesc / pe vreunul rătăcit / veghindu-mi somnul / uneori îmi lasă câte un semn / de la cei trecuți dincolo / rămași legați de cele vremelnice“. Îngerul se asociază erosului care e asemeni păsării lui Prévert, o privighetoare captivă care „țâșnește din inima mea către cer / cântând un cântec de dragoste“, o iubire din adolescență, topită într-un portret unde se aude distinct cântecul singurătății unei privighetori captive, cum se intitulează un poem din carte. În sfârșit, erosul și maternitatea substituie mama cu iubita „cu părul blond“, într-o dimensiune psihanalitică, ca în Despărțire.
Câteva poeme pe care autorul însuși le numește stănesciene, biblice și minulesciene, cum e Frumoasă doamnă, împlinesc sumarul unei remarcabile cărți de poezie, dintr-o serie de opt volume ale unui poet care așteaptă să fie (re)descoperit.