Împotriva prejudecăților

În literatură – ca și în orice alt domeniu, să nu victimizăm anume scrierile literare, că nu-s mai prejos – există o grămadă de prejudecăți. Le acceptăm cu scuza (slabă) că excepția întărește regula. Una este a debutului precoce, necesar a fi astfel, care se lipește complementar de acelea că debutul poate fi subțirel, oricum de uitat, că a doua carte este cea grea etc. Emil Hoștină nu este un debutant timpuriu, debutul său s-a produs aproape de intrarea în al șaselea deceniu de viață. Prima sa carte nu este una care va fi uitată în contextul unei viitoare opere, chiar extinse. Iar poetul nu va dispărea în neant ca atâția alții care, după ce și-au luat vreun premiu Opus Primus și o legitimație la Uniunea Scriitorilor, au rămas niște nume adunate pe o listă de foste speranțe pierite fără adresă.

O notă biografică din primul său volum, Mică Alexăndrie de uz târziu, apărut la Editura Coresi în 2025, ne informează despre o acumulare de experiență pe care puțini debutanți o au sau o valorifică în textele lor. Fără a fi o condiție obligatorie, o viață bogată în întâmplări, profesiuni, încercări nu are cum să strice creației literare. Cei care au văzut – până la apariția celui dintâi volum tipărit – doar pereții școlilor și paginile albumelor adolescenței pot invoca, în apărarea lor, un deficit sub raportul existenței. Emil Hoștină este absolvent de liceu militar și de institut de teatru, cu studii post-universitare de film. A avut șansa de a vântura lumea, trecând din Islanda în Africa de Sud, din Indii în Columbia Britanică. I s-a spus, colocvial – amintește scriitorul – pe când stătea într-o tabără de corturi, la 4000 de metri altitudine, lângă Lacul Pangong, că Yeti nu mai trecuse pe acolo de vreo zece ani. Poetul de acum a jucat în peste 50 de filme și seriale, inclusiv într-unul din seria Harry Potter, în piese de teatru și a fost de câteva ori campion și câștigător al Cupei României la kendo.

Editorul lui, poetul Vasile Poenaru, îi prefațează cu justificat entuziasm debutul și observă, la fel de îndreptățit, faptul că Mică Alexăndrie… este un volum de poezie cu totul aparte: o epopee lirică modernă, în care Alexandru cel Mare își revede viața printr-o lentilă melancolică, fragmentară, erotică și onirică. Avem, de fapt, un roman liric oarecum în felul în care Anne Carson a construit Autobiografia roșului. Dar pe care îl mai întâlnim, destul de surprinzător, în literatura noastră recentă. Marius Pădureanu cu Filmul meu de Pintilie realizează o astfel de construcție lirico-epică și cinematografică.

În 56 de capitole succinte, cu aparența unor poeme, Emil Hoștină reconstituie în chip sensibil existența eroului său, Alexandru Macedon, cu care sunt sigur că i-ar fi plăcut să semene. Numai că poetul nu se referă mai ales la cuceririle și bătăliile eroului, personajului istoric intrat și în mitologia populară. La Emil Hoștină găsim un Alexandru „profund umanizat, un împărat obosit, iubitor, visător, uneori comic, alteori tulburător, prins între gloria trecutului și naufragiile intime ale prezentului“ – observă tot Vasile Poenaru și tot într-o sinteză pe care cititorii nu pot să n-o aprobe. Structura generală împrumută forma unui scenariu de film, lucru firesc într-o epocă a vizualului și procedeu la care ader eu însumi. Titlurile descriu secvențele: „În Babilonul cucerit Alexandru scrijelește cu vârful briceagului pe o statuie de sfinx vandalizând-o într-o limbă străină“ sau „Monologul Stateirei (înregistrat și trimis în format mp4) pe care Alexandru îl vizionează în cortul de campanie; Stateira e în furou urmărită la prim plan cu steadycam-ul printr-o casă goală cu ferestre mari“. Se observă că timpul istoric are o importanță secundară. Alexandru cel Mare al lui Emil Hoștină este cel întrupat într-un protagonist anistoric al unei deveniri supra-temporale („Oh timp oh antice și repetabile trăiri/ De am ști cuminți să ne plecăm în fața zeiței celei/ potrivite“). Împăratul are briceag și porthart, vede filme în format mp4. Epopeea este intens vizuală, comportistă, amintind de descrierile dense ale scenaristului orb Homer: „Așa cum orice șef de stat ar fi făcut, cu garda personală la distanță, Alexandru merge cu mâinile la spate; culege o pietricică de pe jos, pe care o zvârle cu un gest de întârziată adolescență către un corb; pasărea zboară croncănind nemulțumită, plonjând din malul înălțat în secolele recente, spre mare“. Un singur detaliu nu ține de văz: trecerea corbului prin timpuri diferite între ele cu secole. Roxana, Stateira (femei), Ptolemeu, Cyrus, Troia, Babilonul, India, Egiptul sunt jaloanele unei adânci melancolii alexandriene și ale unei construcții literare originale.