Se poate spune că Radu Florescu este unul dintre ultimii poeți optzeciști, dacă urmărim felul în care a început să publice, trecând prin furcile obligatorii ale debutului colectiv; ciclul „Poeme singure“, intitulat îndrăzneț într-o epocă a colectivismului, face parte din volumul Intonații, apărut în 1989, având în total 10 autori.
Acum, Uriașa nepăsare a sângelui (Editura Junimea, 2026) este volumul ce urmează celui din 2024, Ritualuri de îmbătrânire a sufletului (Editura ROCart), continuând și dezvoltând o parte din universul horror pe care îl pune în scenă Radu Florescu.
Imageria este minimală: o casă undeva lângă un deal, natura frustră, exprimată în special printr-un soi de pom care crește de multe ori singur, fără îngrijiri speciale, în miezul pădurii: cireșul „amar“, după cum îi spune poetul cireșului negru. Se adaugă trecerea acută a timpului, exprimată prin termeni de medicină, fie ea și populară: „zahărul din sânge“, martor silențios, așa cum este și sarea din corp, la care se adaugă la modul ritmic, propriu laitmotivului, „analgezicile [în volumul anterior nu erau „moldovenizate“, apăreau sub forma de „analgezice“] sparte între dinți“. Se înțelege astfel de ce monitorizarea analizelor, a sângelui, a devenit foarte importantă pentru precizările anatomice ale poetului, ce „operează“ cu cel mai vechi instrument al poeziei – inima, doar că în varianta de aici histrionică de cord, divizat de pereți de sânge, ventricule, auricule.
Pe lângă cireșul amar (negru), din care se pot face, de pildă, case, alte câteva simboluri, cu valabilitate onirică, sunt importante pentru Radu Florescu; cum ar fi „omul crisalidă“, ce exprimă și inhibiția, dar și senectutea ori depresia, nesfiindu-se să rostească un cuvânt ce nu mai are nevoie de sugestii, căci „fără cusur crește moartea în mine“.
În acest univers debucolizant nu pot lipsi unitățile de măsură argheziene: „într-o casă imaginară […] nu poți săpa la temelie așa cum o faci/ atunci cînd/ întunericul mut al nopții/ pune stăpînire pe tine“ [„într-o casă imaginară“], care își au corespondentul în volumul precedent, unde disperarea determină pe cineva să sape „în fiecare noapte în întunericul camerei,/ până își găsește fața/ cu unghiile“. Spun „pe cineva“ pentru că poetul rareori folosește persoana întâi – cel mai bine se simte atunci când se obiectivează în persoana a doua.
O gradare în intensitate există: primul volum amintit, Ritualuri de îmbătrânire a sufletului, era mai deschis spre miraculos, chiar dacă noaptea „cade ca o ghilotină“ – dar peste gâtul grifonilor, observându-se totodată și inorogii, „când ies din munți să privească luna“; alte momente feerice, transpuse într-un univers eșuat, precum înflorirea cireșilor (trebuie că sunt acei cireși), „într-un răpăit fără seamăn“, în timp ce „te-ai așezat cu fața la zid“ și „ai auzit comanda: foc“. Iar legătura de-a dreptul ombilicală cu Uriașa nepăsare a sângelui este exprimată în poemul [„în nopțile cu lună plină“], când „vin vești dinspre viitor/ despre o proastă întocmire a trupului/ și a minții/ despre ritualuri de îmbătrânire a sufletului“.
Tema cea mai importantă, marea trecere, are mai multe înfățișări, de la alegoria subtilă la definiția științifică; unul dintre cele mai bune poeme se află astfel în volumul Ritualuri de îmbătrânire a sufletului: „animalul perfect“ oferă posibilitatea, după ce a „verticalizat durerea din oase“ și te-a lovit „în plin/ ca un vârf de lance tocit în războaie“, ca numele tău, „până la capătul zilei“, să fie pe buzele tuturor [„în lumina fragedă a dimineții“].
Pentru a continua o linie ce începe cu Bacovia și trece prin Emil Botta, Constant Tonegaru, Angela Marinescu – Radu Florescu devine conștient de posibilitățile expresivității: „ți-au rămas tot mai puține cuvinte/ care spun ceva despre tine“ [„tu ești omul de la fereastră“]. Cu toate acestea, autoadresarea din poezia de final ridică la un alt nivel tipul de univers al poetului: „ești încă aici raduflorescu/ dar azi puterea exemplului nu mai e un lucru bun“ – iar „amiaza zilei de mâine e tot mai incertă“.
Navigarea între diferite universuri poetice îi conferă solipsistului o autenticitate de clasă; până la urmă, „un pumn de analgezice […] vindecă încet/ frica de oameni“ (Ritualuri…), iar versurile din Uriașa nepăsare a sângelui sunt, așa cum spun ultimele rânduri, pentru „a face praf“, în această ordine, „liniștea“, „lehamitea“, „viața“.