Cornel Nistea scrie de o viață povestiri despre dragoste, moarte, realitățile satului, derizoriul politicii sau ravagiile comunismului. Impresia de viață intensă, viziunea caleidoscopică asupra unei lumi febrile, veșnic în provizorat, transpare, firesc, din recenta sa antologie de proză scurtă (Musafirul îndelung așteptat), o selecție de 59 texte de varii lungimi, uneori de-a dreptul lapidare, aparent de o deplină limpezime. Construite, toate, la persoana întâi, ele ascund însă o mai mare complexitate decât par s-o facă la prima vedere, vădind o bine stăpânită știință a ambiguizării.
Istorisirile de iubire, de pildă, predominante, propun, în multe variante, un antierou, ins uimitor de disponibil, mereu trăind aspirația de a găsi perfecțiunea, dincolo de banal, printr-o percepție a beatitudinii depline, purificatoare, prin care toate nimicniciile ar fi absolvite. Una din aceste proze, cu o intrigă minimă, atinge o sublimă poeticitate (Bucuria secretă). Au, însă, loc și autoiluzionări de proporții, precum în relația hedonistă cu o „economistă simpatică“, dovedită ulterior a fi o nimfomană (A fost atât de minunat azi alături de tine). Dar nici protagonistul generic al lui Cornel Nistea nu e cu mult diferit. Aflat în compania unei alte iubite de ocazie, se caracterizează frapant: „o priveam într-o inconștiență absolută“ (Stafia monstrului). E în stare să se îndrăgostească brusc, fie și de o necunoscută, o mitomană autoprezentată sub nume fals, ce-și atribuie un ilustru trecut aristocratic maghiar. Unui reputat universitar o fostă studentă nu-i poate nicicum deștepta, la finele vieții, amintirea că s-au iubit. Fără a fi senil, nu o recunoaște, încât ea nu-i poate spune că li se născuse și un copil (Ochii albaștri ai femeii). Iubitul himeric, speriat de orice implicare, se smulge din chingile feminine, iscând tristețe și nedumerire (Iubirea de o seară). În acest punct intervine capacitatea autorului de a ambiguiza sensurile, lăsând cititorul să cadă pe gânduri, fiindcă nu va înțelege exact unele situații, de pildă, în povestirea eponimă a volumului, din ce rațiuni eroul este așteptat într-o anumită zi de întregul personal al unui faimos restaurant. Ar putea fi vorba de o confuzie, după cum, în altă povestire, centrată de astă-dată pe tematica morții apropiate, o venerabilă doamnă își comandă la domiciliu o coafură somptuoasă și, în acordurile muzicii preferate, e găsită de rude în sicriul special achiziționat, cu o lumânare arzând alături, de parcă, deși nimeni nu o crezuse, totuși murise, conform atenționării din ajun. Lucrurilor nu li se spune pe nume, iar oamenii se sting pe neașteptate, fără să înțeleagă dramatismul clipei, uneori și fiindcă rămân până la capăt epicureici.
În textele despre comunism, importante ca pondere și frecvență, autorul se servește, pentru zugrăvirea defectelor lui, de modalități precum narațiunea apropiată de fantastic sau parabolic. În Excomunicarea reporterului, un jurnalist a primit misiunea de a scrie un reportaj despre asanarea unei zone mlăștinoase și, bucuros că traseul trece prin satul său natal, se lasă sărbătorit ca vlăstar de frunte al locului de baștină, întârzie să ia drumul dictat de îndatoririle de serviciu, iar când până la urmă o face, este luat prizonier în mlaștină de un preot și de un insolit haiduc, propriul văr, cum va afla, duce o bună bucată de timp un trai fabulos, cufundat în sânul naturii luxuriante, desprins de istorie, și se reîntoarce în lumea civilizată abia după ce asanarea mlaștinii s-a îndeplinit. Între timp, unii membri ai familiei reporterului, pactizând cu noua orânduire, au urcat vertiginos pe scara socială.
O parabolă este îndrăzneață, pentru anii de dinainte de 1990, povestire publicată pe atunci, cu un personaj asimilabil lui Ceaușescu, care dă foc miilor de pagini ale prolixelor sale discursuri. În Misiunea căpitanului, un căpitan sosit în casa părinților unui tânăr militar promițător ia mărturii despre el din sat, tot atâtea defăimări, izvorâte din micimea unor caractere. Nu întâmplător, pradă unor crize nocturne, își calcă în picioare vestonul și cascheta, declarând că nu-și mai poate suporta viața. Trăirea subliminală îi trădează îmbolnăvirea psihicului. Un stenic simțământ justițiar degajă povestirea Blazonul familiei, dedicată recuperării, după anul 1990, a unei case, de către foștii ei proprietari, țărani harnici. Restaurarea reprezintă o victorie simbolică, iar autorul echivalează bogăția cu vrednicia. În Poveste cu un ministru și o capră, un personaj obscur, dar ambițios își arogă o închipuită prietenie cu fostul premier Victor Ciorbea, spre a fi votat. Lumea zugrăvită de Cornel Nistea nu e liniară, ci plină de contradicții interne, cuprinzând în cuvinte puține un vast areal uman, de la politicieni, intelectuali, savanți, potentați, săteni, la cerșetori și dezmoșteniți ai sorții, în încercarea de a descifra taina destinului omenesc.