Cu noua sa carte, Cușca (Editura Polirom, 2026, 296 de pagini), Hanna Bota își asumă un risc pe cît de vechi, pe atît de dificil: acela de a transforma o situație-limită într-o parabolă despre condiția umană. Un european ajuns în nordul Africii este luat captiv și închis într-o cușcă. De aici înainte, însă, romanul se îndepărtează treptat de logica aventurii și a romanului de captivitate, pentru a intra într-un teritoriu mult mai complicat: acela în care omul începe să descopere că libertatea de care credea că se bucură nu era, poate, decît o altă formă de captivitate. Un beduin spune, de altfel, la un moment dat: „Libertatea e înăuntrul omului, nu contează cît de larg e afară, dacă nu e larg înăuntrul său. Mulți însă nu o află, așa că trăiesc robi toată viața lor“.
Personajul central, Carol, chirurg estetician, după un divorț în România, după un stagiu în Franța, pleacă în Tunisia cu o obsesie mai veche: să redescopere pe Hannibal, să îi refacă drumul parcurs de la primul pas al elefanților în campania care ajunge la porțile Romei. În Tunisia se afirmă între specialiștii cei mai căutați, drept pentru care este solicitat să participe într-o echipă care trebuia să remodeleze fața președintelui Tunisiei, care, ca orice dictator, se afla în căutarea tinereții fără bătrînețe. Numai că, o parte dintre cei aleși să efectueze operația estetică, are un plan secret, acela de a-l asasina pe președinte fiindcă „s-a vîndut străinilor, europenilor la început, apoi japonezilor, a ajuns așa de departe, iar japonezii se roagă la nu știu ce fel de zei, sunt tare păgîni“, așa cum afirmă un fundamentalist arab. Atentatul se sfîrșește cu uciderea fiului președintelui, faptă pusă în practică de Abdul, șeful echipei, numai că este acuzat de crimă Carol, străinul.
Cei care îl răpesc, de fapt, pe Carol și îl închid în cușcă sunt exact fundamentaliștii, fie pentru a nu ajunge în fața vreunei instanțe, ca să dovedească nevinovăția sa, fie ca să îl păstreze ca monedă de schimb, în cazul în care situația o va cere. Călătoria prin deșert, o adevărată fugă, se face cu mașina, o vreme, apoi cușca este urcată pe o cămilă. Experiența deșertului este prilej de reflecție atît pentru personaj, cît și pentru naratoare. Deșertul este ca marea, iar străbaterea acestuia trebuie făcută în tăcere: „Vorba multă e nebunie multă, ca să scapi cu viață și să înțelegi rosturile, prima lecție este tăcerea. Ascultă-ți lăuntrul“.
În acest sens, Cușca se află într-o familie literară care merge de la Kafka și Camus pînă la Kobo Abé. Cea mai apropiată analogie mi se pare, totuși, Femeia nisipurilor de Kobo Abé: și acolo un bărbat este absorbit într-un spațiu dominat de nisip, își pierde libertatea de mișcare, iar captivitatea concretă se transformă într-o parabolă a existenței. La Hanna Bota, însă, accentul cade mai apăsat pe întîlnirea dintre lumi și pe posibilitatea de a te cunoaște pe tine însuți prin întîlnirea cu Celălalt.
Călătoria sau fuga prin deșert amplifică povestea, dar și starea interioară, Deșertul este, în această construcție, mai mult decît un decor. El constituie marele paradox spațial al romanului. Este unul dintre cele mai deschise spații imaginabile și, tocmai de aceea, poate deveni imaginea absolută a libertății. Dar omul care se află în mijlocul lui este captiv. Spațiul infinit nu-l eliberează, dimpotrivă, îl obligă să descopere că adevăratele limite nu sunt întotdeauna geografice. La un moment dat, caravanei care îl purta pe străin prin deșert, i se alătură un grup de femei, ele însele captive ale tradiției și concepțiilor fundamentaliste. Poveștile pe care le înșiră femeile, la popasurile de noapte, sunt un alt nivel al lecturii și al evoluției epice. Poveștile spuse de Fatima, de Samira, dar, mai ales, de Taklit, femeia care este din neam tuareg se manifestă asupra minții și inimii lui Carol cu o vrajă halucinantă. Dintre ele, Taklit „povestea altfel decît celelalte femei“, avea un alt limbaj și o altă perspectivă, își punea probleme, se întreba, căuta rezolvări iar, după mai multe nopți de povestit, ajunge să îl privească pe bărbatul din cușcă „cu un amestec de forță și tandrețe“. În logica povestirii, Taklit ajunge să îl elibereze pe Carol din cușcă, furînd cheia unuia dintre paznici, iar finalul îl regăsește pe fugar bîjbîind prin deșertul fizic, dar și prin cel din interior, în acord cu celebra zicere a lui Antoine de Saint-Exupéry: „Le désert, c’est moi.“
Carol are gratii în jurul corpului; Taklit are alte gratii în jurul existenței sale. De aici, romanul poate fi citit ca o succesiune de cuști: fizică, familială, socială, afectivă, culturală, psihologică. Omul evadează dintr-una și descoperă că a intrat într-alta. Uneori, cușca este impusă din afară; alteori, este construită chiar de cel care ajunge să locuiască în ea. Prin poveștile sale, prin experiența sa de viață și prin ceea ce îi revelează lui Carol, Taklit devine contraponderea lui. Dacă europeanul este captiv într-o cușcă pe care o poate vedea, femeia este captivă într-o ordine socială și afectivă pe care a învățat să o locuiască. Dialogul dintre cei doi schimbă astfel perspectiva asupra libertății: cine este mai liber – cel care are ușița cuștii în fața ochilor sau cel care nici măcar nu mai vede gratiile? Povestea nunții, de care a avut parte Taklit, are ceva din ritualurile stranii ale unei lumi arhaice: „La Imilchil se strigau miresele, au fost mai multe cumpărate în anul acela. Cînd m-au strigat, am mers și eu, iar atunci a apărut el și i-a dat o sumă mare de bani tatălui meu“. Aici se întîlnește Hanna Bota cu o preocupare constantă a scrisului său: interesul pentru lumi diferite, pentru ritualuri, mentalități și moduri de a locui realitatea. Nu este întîmplător că autoarea este doctor în antropologie culturală și că o parte importantă a literaturii sale, de la Ultimul canibal. Jurnal de antropolog la Dansînd pe Gange, s-a născut din întîlnirea directă cu alte spații culturale. În Cușca, această experiență pare să se transfere în plan ficțional: întîlnirea cu celălalt devine o metodă de a te întîlni pe tine însuți. Cele „40 de trepte pentru a ieși din cușcă“, cu care se încheie romanul, sunt cogitații pe tema libertății, fie din experiența de viață, fie din cea culturală. Și asta, pentru că Hanna Bota folosește experiența antropologică și spațiul nord-african nu doar ca decor exotic, ci ca instrument de relativizare a modului occidental de a înțelege libertatea. Cușca este unul din romanele care vor defini, fără îndoială, proza acestor ani.