Scrisă în siajul unor idei de o acută actualitate și în fantasma exprimării din cărțile de „cogitațiuni și eseuri“, cel mai recent volum al lui Ioan F. Pop, Texte de trecut (in)existența (Editura Ration et Revelatio, 2026), crește într-o poetică a fragmentului: „practic un fragmentarism sistematic, un minimalism care vizează totalitatea“, spune autorul care caută cu pasiune cuvântul, magia lui „constantă“, modul nostru de a „respira existența“, cea mai fascinantă „facere de nimic“. Eseistul „strunjește abisabilitatea molcomă a unor cuvinte“, în încercarea mereu repetată de a măsura viața cu iluzia scrisului. Cu viața trăită între absențe și umbre, autorul caută ancora în spațiul identitar, „spațiul paradisiac care s-a cuibărit adânc în ființă“, a cărui evocare oferă proza cărții. Prima copilărie, a celor dintâi imagini reținute pe „retina memoriei“, curtea casei mici dintr-o dumbravă de la marginea satului, acoperită cu verdeață, bunica maternă, în preajma căreia regăsește „partea feerică a primilor ani“, în satul Valcău de Sus, traversat de Apa Barcăului, apoi, bunica paternă Pop Floare din Fizeș, căreia îi este dedicată cartea, clipocitul apei de la Izvorul Dedi și apa de băut din Fântâna Alesi, ultimul „dialog gângurit“ cu mama, satul ca axis mundi pentru că, iată, albul acestuia se unește cu cerul, formând „un tot învăluit în magie“, confecționarea singurelor jucării, păpuși de cârpă și cioplituri din lemn, anii când se electrifica satul, momentul de amuzament și nostalgie al întâlnirii cu cutia miraculoasă a televizorului, micuțul copac, un puspan, din fața ferestrelor, mirosurile copilăriei, de fân, busuioc și oțet pe care „bunica îl utiliza doctoral pe post de panaceu universal“, primul drum la Oradea când „moare copilăria“ și renunță la primele sale profesii, văcar al satului și toboșar la „formația de muzică ușoară Club ‘75“, primele zile de școală, ducerea hainelor la spălat, „în pădure, la Trecători, într-un mic pârâiaș“, istoria barbișonului care a fost mica problemă „ideologică“ înainte de ’89, integrarea, cu dificultăți, în mediul urban, locul valpurgic de la Pârâul Lili din Fizeș, boema orădeană constituită în jurul filosofului R. Enescu, iluzia unei mari libertăți interioare în spațiul carceral de dinainte de 1989, episodul sacrificării unui cocoș, rolul pedagogului într-o piesă de Caragiale, jucată pe scena căminului cultural din sat, căratul, în clandestinitate, a lemnelor din pădurea care aparține „bunicilor mei paterni“, episodul vizionării filmului Genoveva de Brabant, în Fizeș, când plătește biletul cu un ou de la bunica paternă, scurta experiență jurnalistică la ziarul „Crișana“, încheiată în momentul când redactorul-șef adjunct îi cere să scrie ceva despre „marele cârmaci“ recompun, în fragmente, o copilărie și adolescență dominate de frica de întuneric și frica de morți. Rememorarea acestora nu se face în bucurie, ca la Creangă, de exemplu, ci în coșmarul vocilor care vor să spună ceva. În fapt, Ioan F. Pop trăiește în memoria de apoi a copilăriei, cum spune, reconfigurând traseul sinuos al unor sentimente și pe cel al unui marginal, sălăgean de origine, rătăcind între lumea satului și orașului, risipind imaginarul în real.
Tema marginalității este a unei naturi duale, „docil și aprehensiv în plan social, nonconformist și nihilist în planul gândirii“, pentru care trecutul e un amestec de realitate și ficțiune. Fragmentarismul său textual impune construcția cărții prin alăturarea unor blocuri de sens, mici crâmpeie semantice; scriitorul din Texte de trecut (in)existența este un rafinat distilator de cuvinte care face frecvente radiografii ale scrisului, parcă, pentru a nu uita ceea ce trebuie să fie esențial pentru meseria de ficționar. Visul și realitatea, bine și rău, frumos și sublim, eul și lumea, dimensiunea maternă a mării, mitul, păcatul, îndoiala și interogația, noile tehnologii, frica, transferul hipnotic în mediul virtual al inteligenței artificiale, cu mistica ei, făcând din ființă o victimă, instalând-o într-o stare distopică ce „dă aripi prostiei“, alegerea și întâmplarea, viață și moarte, mai exact, frica de moarte care „ne induce frica de viață“, binomul ce structurează multe din fragmentele cărții, folosind drept suport o vastă bibliografie pe care Ioan F. Pop nu doar o citează, ci o asumă, o gândește și o aduce în propriul text, începând cu Cioran, Sf. Augustin și Nietzsche, până la Kirkegaard, Wittgenstein, Kant, Heidegger, predominând, cum se vede, filosofii: „Contrar unor aparențe, nu mi-am propus să mă limitez cognitiv și exegetic doar la Sf. Augustin și Cioran. Raportarea la cele două repere filosofice, esențiale în dimensiunea mărturisită a admirației mele, are un anumit temei, căci ani de zile m-am ocupat cu studiul operei lor. De unul m-am lăsat cucerit doctoral, de altul sedus cogitativ, dar m-am ferit să cad în captivitatea lor ideatică și stilistică. M-am lăsat doar ademenit de două forme antinomice extreme de a înțelege lumea și divinitatea: una căutându-le cu disperare creștină, cealaltă anulându-le cu avânt nihilist. Oricum, în scris încerc să semăn doar cu mine însumi, să semăn cu propria neasemănare“. Sub blindajul lecturii și asumării filosofiei, încercând să răspundă unor „vechi întrebări filosofice“, între realitatea miraculoasă a naturii și ficțiunea tangibilă a cărților, Ioan F. Pop abordează scrisul și cititul, condiția scriitorului și criticii, într-un fel de geneză reciprocă unde cititul e un mod de a scrie, iar scrisul e un mod de a citi, până la „dizolvarea eului în celălalt“. Colac de salvare, scris / cititul este un amestec, în doze egale, de ficțiune textuală și dat existențial; profesia de cititor îl conduce pe autor spre producerea textului, cu seducătoarea sa glorie „de a vorbi extatic în pustiu“, în libertatea de expresie, „mama tuturor libertăților“ și în conștiința tragică a propriei existențe.
Cugetări, digresiuni, eseuri, visări, conflicte cu limbajul, exerciții stilistice, reflecții temeinice, fragmentele din Texte de trecut (in)existența asumă un discurs critic foarte ofensiv în legătură cu realitatea de aici și acum. Ioan F. Pop este un fel de moralograf al derapajelor umane, cu amploarea și impactul lor nefast asupra unei lumi care, ca un burete, absoarbe mai ales răul. Față de alcătuirea strâmbă a lumii, Ioan F. Pop practică scrisul reactiv, un răspuns repulsiv la provocările care „îmi deturnează și dezechilibrează ființa“. Postadevăr, postumanitate, postoameni, postgenerații sunt concepte care apar frecvent în fragmentele din Texte de trecut (in)existența care se revendică dintr-o viziune postmodernă asupra sinelui și lumii. Cartea lui Ioan F. Pop este pentru cititorul care vrea și poate să viseze în universul textului citit.
