Radiografia unei lecturi fără însușiri

În cele 12 eseuri din volumul Statutul cultural, care propun o incursiune în sociologia lecturii, Lucian Pricop dezvoltă un scepticism moderat, dar lucid vizavi de factorii care perturbă acele „virtuți formative, emancipatoare“ ale cărții acum, în tumultuoasa actualitate. Autorul, editor, traducător și istoric literar cu experiență în cercetarea academică de la noi și din străinătate, are la activ o documentare solidă, bazându-se pe opinii legate de rolul cunoașterii și al interpretării care aparțin unor intelectuali precum George Steiner, Susan Sontag, Harold Bloom, Roland Barthes, Stanley Fish, Terry Eagleton sau Michel Foucault etc. De aceea, plecând de la un canon literar, adaptat unor tendințe, mode sau revizuiri de ultimă oră, sunt urmărite și dezbătute principalele paradigme ale unor ecosisteme livrești, aflate la răscrucea tiparului cu digitalul.

Astfel, în cazul eseului dedicat jurnalelor contrafăcute, se face referire la o relativizare a perspectivelor sau a instanțelor auctoriale, într-un joc subtil dintre devoalare și tăinuire, dintre falsificare și veridicitate. Dacă, în text, vvocea vorbește ca și cum ar fi expresia unei vieți interioare veridice“, atunci „experiența pe care o mediază este, în fapt, o construcție textuală colectivă“. Exemplul oferit de Pricop este cel al cazului Stern, publicația care a găzduit fragmente dintr-un presupus jurnal al lui Hitler și care, la o analiză minuțioasă și destul de labirintică, s-au dovedit a fi un fals în toată regula. De asemenea, sunt amintite și cauzele care duc la malpraxisul cultural, cel care aneantizează de-a dreptul o întreagă cultură și istorie, reinterpretate, redimensionate conform mecanismelor ideologiilor instituționale. În altă parte, proliferarea acestui tip de malpraxis are legătură cu „politizarea memoriei și rescrierea istoriei“, fapt care, nu de puține ori, încurajează distanțarea de adevăr, un real cult al mistificărilor, precum și asimilarea unei informații tot mai abundente, lipsite de un filtru valoric, necesar.

În eseul Politizarea culturii și manipularea memoriei colective, autorul susține premisa că „politizarea culturii reprezintă una dintre cele mai persistente și mai sofisticate forme de exercitare a puterii în societățile moderne“. Și, plecând de la afirmația Aleidei Assmann, precizează că „orice memorie funcțională presupune mecanisme de selecție și, implicit, forme de uitare“. Tot în siajul gândirii acestei autoare, Pricop se referă la două tipuri de uitări, cea funcțională, care este o „formă de estompare naturală sau instituționalizată care permite actualizarea memoriei“, și cea disfuncțională, care transformă memoria într-un „act politic unilateral“, departe de anvergura unei „dinamici culturale organice“. De asemenea, la polul opus, uneori instrumentată de proceduri sau interese meschine, se regăsește o „memorie amputată“, pradă unei atitudini de ajustare, chiar de bagatelizare a traumei colective, într-o lume a trecutului, dar și a prezentului, intrată sub auspiciile banalității răului (Hannah Arendt). Evenimentele care exemplifică astfel de concepte sau le oferă un relief interogativ sunt următoarele: Marea Revoluție Culturală Proletară din China, în care „atacul asupra memoriei a fost sistematic și multistratificat“, apariția unor instituții maghiare, cum sunt Muzeele Holocaustului și cel Național Maghiar, sau efectul nociv și de durată al propagării răului ca element al dinamicii dictatoriale în Rusia comunistă și nu numai.

În Patologiile lecturii, autorul constată că s-a instituit „o criză a lecturii, dar și o patologie a ei“, atunci când monopolul academic manifestă o anumită agresivitate în difuzarea și încurajarea tumutului informațional, de cele mai multe ori de tip balast. Autorul, în continuare, identifică vreo câteva patologii care se perpetuează tocmai în spații autentice de gândire sau de creație, deturnându-le scopul sau miza. Astfel, excesul hermeneutic, normele de tipul publish or perish sau lectura ca simulacru se înscriu în acest cerc al rigidizării grilei de lectură și, implicit, al transformării ei într-o procedură convenabilă unui așa-numit corporatism intelectual. Oricine își organizează ritmul studiului în funcție de acești parametri alienanți începe, mai devreme sau mai târziu, să practice o lectură fără însușiri, corectă din punctul de vedere al procedurii sau al normei academice, însă parcă sortită să își piardă farmecul sau scopul unei aventuri hermeneutice. În Cititul performativ este vizată ideea de performance sau de regie a lecturii și a interpretării, demers a cărui finalitate duce la transformarea cărții în scenă deschisă unei abundențe de sensuri sau semnificații. Astfel, pe de o parte, statutul cărții se ridică la nivelul preferințelor generale, datorită încercării de a populariza lectura prin adaptarea ei la tehnicile/realitățile virtuale și nu numai; pe de altă parte, se produce o estompare a discreției și a intimității inerente acestei activități care „integrează subiectul într-un orizont de sens stabil“, așa cum arăta Theodor W. Adorno, citat de Pricop în paginile de față.

Această carte oferă o radiografie a unei actualități în care arheologia semnificațiilor și a codurilor scripturale este înlocuită de o vânătoare de circumstanțe sau de ipostaze care nu sunt nicidecum în spiritul și litera lecturii. Toate acestea duc, bineînțeles, la un soi de atonie culturală, dar și umană.