Volumul Cerberii de la parter, conținând scrisori ale lui Nichifor Crainic dintre 1964 și 1972, pune o problemă spinoasă. În biografia scriitorului se întâlnesc, într-o măsură greu de delimitat, martiriul în pușcăriile comuniste (în care a petrecut 15 ani, 1947-1962) și colaborarea ulterioară la propaganda externă a regimului (ca redactor la Glasul patriei/ Tribuna României, între 1963-1971), după cum se amestecă patronajul uneia dintre publicațiile culturale de ținută din interbelic, revista Gândirea, cu participarea la guvernările legionară, respectiv, antonesciană.
Literar vorbind, nu există un „caz Crainic“, căci locul său în canon este demult fixat de G. Călinescu, care, definindu-l drept „cea mai înaltă conștiință agricolă din poezia românească“, l-a situat exact. Tradiționalist minor, într-o epocă în care un Ion Pillat sublima tradiționalismul până la „măsura de aur“ a poeziei pure, directorul Gândirii rămâne un scriitor de raftul al doilea. Opera sa de teolog și eseist cultural, dincolo de accentele ei extremiste inacceptabile, a fost demult clasată și tot pe un palier minor, chiar de către spirite afine ca Nae Ionescu sau Gheorghe Racoveanu. Din păcate, nimic din ceea ce a apărut după 1989 – cum ar fi poeziile inedite sau memoriile cuprinse în Zile albe, zile negre (1991) – nu a putut schimba aceste judecăți de valoare, care trimit personalitatea lui Crainic în istorie, nu în actualitate. Anticipez, nici prezentul volum de corespondență, Cerberii de la parter, nu o va face.
Totuși, episodul recluziunii politice la care a fost supus, în condiții juridice dubioase, nu poate fi escamotat, sub pretextul operei literare și teologice minore. Scriitorul a fost, vrând-nevrând, una dintre personalitățile publice ale României interbelice. Eliminarea sa din cultură – căci, deși eliberat din închisoare în 1962, nu a fost niciodată reintegrat în viața literară, fiindu-i permisă numai colaborarea la publicația destinată coruperii exilului politic românesc – a făcut parte din proiectul comunist de desfigurare spirituală a României și nu a avut decât în parte legătură cu activitatea politică. Mai exact, aceasta a servit drept pretext consistent pentru o condamnare definitivă, pronunțată de Leonte Răutu în 1949, în documentul intitulat Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului burghez în științele sociale, publicat în Lupta de clasă, organul teoretic al PMR. La ora publicării studiului, Crainic se afla de doi ani în închisoare, unde a stat 15 ani fără putința de a protesta măcar față de încadrarea sa, ca naționalist și tradiționalist, printre „cosmopoliți“ și „obiectiviștii burghezi“. Nici măcar Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a condus în 1962 demersul de eliberare a poetului gândirist, nu a putut înfrânge cerbicia „sectorului ideologic“ al partidului, care a refuzat până la moartea acestuia, survenită în 1972, să-i permită revenirea în literatură. Practic, până în 1989, Nichifor Crainic a rămas un scriitor interzis până și cu poezia sa, în care nu exista nimic care să mai deranjeze, la ora aceea, regimul comunist.
Editată de Vlad Bilevsky fără nicio indicație bibliografică – numai cu un lung studiu introductiv plin de erori și interpretări eronate –, corespondența lui Nichifor Crainic se citește cu o așteptare pe care conținutul propriu-zis al epistolelor o contrariază la tot pasul. Aceasta, deoarece sursa corpusului epistolar pare a fi cercul fostei redacții a publicației de propagandă comunistă Glasul patriei/ Tribuna României: o revistă prin care regimul dorea să acapareze exilul românesc, să-l dezinformeze în legătură cu starea de lucruri din țară și să-l racoleze în vederea propagandei proprii. Demersul nu a fost încununat de vreun succes notabil. Niciuna dintre personalitățile exilului românesc nu a colaborat nici în paginile publicației, nici la activitățile Asociației „România“, care o patrona în ultima ei iterație. Semnificativ mi se pare faptul că autoritățile erau ele însele conștiente de statutul revistei și, de aceea, Glasul patriei/ Tribuna României nu a fost niciodată difuzată în țară, neputând fi consultată sau menționată în studiile critice. În fundamentalul Dicționar al presei literare românești, de Ion Hangiu, a cărui primă ediție a apărut în 1986, Tribuna României beneficiază de o intrare extrem de succintă, în care sunt menționate numai redacțiile succesive, câteva titluri de rubrici și nume onorabile de colaboratori ocazionali, de tip Ana Blandiana, Romulus Rusan sau Dan Grigorescu, în timp ce Glasul patriei, precedenta versiune a publicației de propagandă, e expediată în câteva rânduri din Addenda.
Mă bazez în presupunerea că pachetul de corespondență tipărit în volumul de față provine din cercul redacției acestei reviste pe amănuntul că o mare parte din cuprinsul volumului revine scrisorilor schimbate cu foștii comilitoni de la Glasul patriei/ Tribuna României și, în general, textelor legate de activitatea scriitorului la organul de propagandă externă.
Astfel, porțiuni întinse sunt ocupate de corespondența cu Paul Anghel, Nedic Lemnaru, Radu Gyr (și el colaborator la amintita publicație, hélas!), Mihai Fătu și Ion Spălățelu (istorici de serviciu ai regimului), Zoe Dumitrescu-Bușulenga sau Valeriu Râpeanu. Alte epistole îi au ca destinatari pe oamenii politici din epocă, Nicolae Ceaușescu și Paul Niculescu-Mizil, sau pe intelectualii angajați, ca George Ivașcu, Zaharia Stancu și Ovid S. Crohmălniceanu. Câteva scrisori sunt evidente încercări de racolare la propaganda regimului a unor personalități ca Dinu Adameșteanu, D. C. Amzăr sau Paul Miron. Lectura lor nu numai că nu poate alimenta vreo tentativă de repoziționare canonică a ideologului gândirist: epistolele atestă că, din păcate, pușcăria politică – în care unele mărturii vorbesc despre comportamentul dezolant al lui Crainic – a reușit să-l „reeduce“, cel puțin pe dinafară, pe fostul demnitar carlist și ministru legionar și antonescian.
Singurele nume mai aparte din sumarul corespondenței postbelice a lui Nichifor Crainic sunt Marin Preda, Dumitru Stăniloae și Pamfil Șeicaru.
Primului, poetul gândirist i se adresează în noiembrie 1971, în calitate de scriitor dornic de a-și tipări la Cartea Românească, editura reînființată și condusă de Preda, mai multe volume. Pe două dintre acestea le recomandă astfel (citez, ca să nu se creadă că inventez): „unul de descriere a noii și strălucitei înfățișări a țării industriale și agricole, volum care, dacă s-ar tipări, ar suna ca un omagiu adus partidului din partea unui scriitor bătrân, constrâns de glorioasa faptă socialistă să adere total la regim; al doilea, de portrete literare și artistice, în care personalități vechi și noi se îngână, ca în viziunea largă a domnului Dumitru Popescu [e vorba de acel Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu“, noul șef ideologic al PCR – n. m./ R. V.], în aceeași cultură românească.“ Din fericire pentru imaginea lui Nichifor Crainic, Marin Preda – cu care, la debutul autorului Moromeților, poetul gândirist se purtase mizerabil – nu a dat curs ofertei, iar cele două culegeri, alcătuite fără doar și poate din articolele „pe linie“ din Glasul patriei, au rămas pe veci netipărite.
De la părintele Stăniloae, Crainic primește o scrisoare de mulțumiri. Cum editorul amestecă de-a valma epistolele trimise cu cele primite și nu depune eforturi de identificare a pieselor lipsă, nu știm ce conținea scrisoarea expediată de poet. Părintele îi răspunde politicos, deferent și respectuos, cu prea multă ceremonie ca să mai încapă și afecțiunea. În fond, deși proveneau din același câmp teologic, între operele celor doi se cască o prăpastie, nu numai ideologică.
În fine, împrejurarea schimbului epistolar cu Pamfil Șeicaru – iarăși, nu știm dacă mai există și alte scrisori, îngrijitorul ediției nu pare a-și fi pus vreo întrebare – adâncește pista existenței unor raporturi secrete ale regimului comunist cu marele gazetar exilat în Germania. Nu încape îndoială că și Crainic știa ce face atunci când, cu dosarul său de fost deținut politic, îi scria lui Șeicaru, și acesta din urmă știa cui îi scrie și care ar putea fi consecințele pentru corespondentul din România. Conținutul scrisorilor nu este, însă, interesant pentru istoria literară: sunt doar vagi amintiri prefirate de doi oameni în vârstă, pe care i-a legat un anumit moment istoric (perioada 1940-1944), acum perceput ca rușinos, și care nu prea mai știu cum să înnoade firele unei relații.
Corespondența este completată, nu se înțelege de ce, cu un calup de documente eteroclite, complet neinteresante și ele, între care trei scrisori ocazionale către Nicolae Iorga, din perioada 1912-1918 (?!).
Desigur că acest corpus de corespondență postbelică a lui Nichifor Crainic se cuvenea publicat. N-ar fi stricat ca îngrijirea ediției să se fi făcut de cineva priceput (apropo: G. Călinescu nu a mai fost niciodată reintegrat în Universitate după eliminarea din 1948, i s-a îngăduit numai ținerea unor cursuri speciale, că în afara curriculei). Însă, cu probele pe care acest volum le conține, mă tem recursul lui Nichifor Crainic la judecata de valoare a istoriei literare se respinge.