A compara istoriile literaturii române scrise de G. Călinescu și Nicolae Manolescu nu presupune numai a pune în relație două metode de lectură sau două canoane estetice. Cu atât mai mult, cu cât criticii de vocație nici nu aderă explicit la una sau alta dintre metodele de lectură afirmate de-a lungul timpului.
Călinescu profesa deschis ideea că nu există istorii literare, există numai istorici literari. Cu alte cuvinte, textul critic e expresia personalității autorului într-o măsură considerabil mai mare decât influența unor formule exterioare, fie și asumate. Impresionist în punctul de plecare, ca toți lovinescienii, mai rămâne, oare, Călinescu un impresionist în Istoria… sa, mai ales după ce eseul Tehnica criticii și istoriei literare (1939) a semnalat despărțirea de E. Lovinescu și de cartea-etalon a impresionismului critic românesc, care a fost Istoria literaturii române contemporane (1926-1929, ed. a II-a, 1937)? Călinescian la debut, ca toți criticii relevanți ai generației șaizeci, mai este Nicolae Manolescu un călinescian și astăzi, după ce Istoria critică a literaturii române a acreditat formula „istoriei literare la două mâini“ și a receptării care face parte intrinsecă din literatură?
Canonul critic, la rândul său, adică suma de valori pe care o istorie a literaturii o propune, variază în chip inevitabil prin acțiunea distanței critice. Ierarhia cu care operează criticul se modifică, după cum arăta T. S. Eliot, atât prin intrarea unor noi opere în „cercul valorilor“, cât și prin schimbarea perspectivei asupra valorilor mai vechi, ca urmare a modificării de paradigmă produse prin redimensionarea „cercului“. Până și atunci când nu produce o declasare a operei mai vechi – căci noțiunea de progres are în artă alte semnificații decât în știință –, noua operă de valoare determină o schimbare a modului în care ne raportăm la ea, o transformare a felului în care îi interpretăm semnele și o mutație a sistemului de valori în care o încadrăm.
Canonul călinescian – care reprezintă, în mare măsură, canonul istoric cu care operăm și azi, cel puțin în mediul academic și școlar – nu a fost, de bună seamă, înlocuit prin apariția Istoriei critice… manolesciene. Însă rațiunile canonice afirmate, după Călinescu, de Nicolae Manolescu sunt altele. Schimbarea codului literar (pe care E. Lovinescu o denumea, atât de plastic, mutația valorilor estetice) poate însemna, firește, o modificare – de regulă, în jos – a canonului. Însă, dincolo de aceasta, noua paradigmă interpretativă aduce cu ea, inevitabil, o nouă înțelegere a scris-cititului, a noțiunii însăși de literatură.
A doua istorie estetică integrală a literaturii române nu doar că nu apare pe un teren viran, dar și funcționează într-un alt context interpretativ decât cea dintâi. Context care îi atribuie o altă condiție în raport cu literatura pe care o cuprinde și o ordonează, într-o nouă dinamică a devenirii ideii de literatură. Călinescu construise pe o tradiție critică precară – istoriile anterioare, în cap cu cea a lui Nicolae Iorga, nu erau bazate pe criteriul estetic și nu-i puteau fi de folos, altfel decât la modul informativ –, ceea ce, pe de-o parte, îl scutise să abordeze chestiunea spinoasă a selecției (autorii lipsiți de valoare figurează la Bibliografie, ceilalți sunt cu toții prinși cumva în textura Istoriei…), iar pe de alta, de obligația de a se poziționa față de criticii care, înaintea sa, reflectaseră pe marginea acelorași chestiuni. După ce în Prefață afirmă, cu o modestie jucată, pentru a capta bunăvoința cititorilor: „Prezenta operă nu iese din goluri. Ea reprezintă o jumătate de pas mai înainte peste munca onestă mai totdeauna, câteodată excelentă, a atâtor arhiviști și istorici literari“, criticul sugerează, ceva mai departe, altceva: „Cine citește azi capitolul nostru despre Eminescu, așa de altfel informat decât articolele obișnuite, va înțelege ce sforțări trebuiesc făcute pentru o sută de pagini de critică curentă. Astfel de sforțări nu cad în alte literaturi în sarcina criticului și a istoricului literar, ci a arhiviștilor. Din nefericire, deocamdată, la noi criticul trebuie să facă de toate.“ Iar mai departe, cu și mai apăsat orgoliu de ctitor: „Material vorbind, cartea de față, așa de simplă la urma urmei, ne-a costat o muncă ce a depășit prevederile noastre și ne-a ținut nemișcați în sensul cel mai propriu al cuvântului o bună bucată de vreme. Lucrul se explică astfel. Un istoric străin (vezi cazul lui Thibaudet) își procură o bună ediție a operelor și câteva solide monografii și apoi meditează asupra autorului. La noi monografiile sunt puține, aplicate în direcția purelor date abstracte. Peste tot am procesat, chiar pentru câteva rânduri de biografie, ca și când n-am fi avut la dispoziție nicio sinteză (și în general nu le-am avut sau le-am făcut tot noi), recurgând direct la izvoare. Cu operele a fost și mai greu. Nu există, cu toate sforțările ce se fac, ediții complete pentru cercetători.“
S-a observat mai demult faptul că G. Călinescu constituie principalul reper al Istoriei critice a literaturii române, iar indicele de final al acesteia din urmă oferă proba incontestabilă a acestei preeminențe. Nu sunt un adept al statisticii, nu numai în critică, însă în cazul de față demonstrația e ușor de făcut. Indicele Istoriei… lui G. Călinescu arată că referința cel mai des citată este Mihai Eminescu, figurând în carte de nu mai puțin de 134 de ori, în afara capitolului care îi este consacrat, între paginile 385 și 418. La Nicolae Manolescu, cea mai des întâlnită referință este G. Călinescu însuși: 414 citări, la care se adaugă capitolul propriu-zis, aflat între paginile 676-712. Prin comparație, Mihai Eminescu este citat la Manolescu de numai 225 de ori, în afara capitolului separat, dintre paginile 361 și 392. Diferențele acestea nu înseamnă, desigur, că autorul Istoriei critice… îl consideră pe G. Călinescu un scriitor superior, nici că istoria sa îl depreciază pe Eminescu (căci au existat și asemenea afirmații tendențioase, din partea unor critici marginali și a unor ideologi naționaliști, cu adânci contingențe în defunctul protocronism). Ele indică doar că accentul discursului critic s-a mutat, între 1941 și 2008, de la afirmarea unei istorii literare ca „imagine a spiritului creator național“ – de unde și insistența asupra modelului eminescian și apariția formulei „poet național“, la G. Călinescu – la cea a obligatoriei rescrieri, din perspectiva unui nou cod de lectură, cel actual. Nu în ultimul rând, și din cea a interpretării în timp a fenomenului literar, în urma căreia a rezultat acest nou cod, care patronează istoria pe care o scrie acum Nicolae Manolescu. În Prefață, autorul Istoriei critice… semnalează această necesară deplasare către o altă perspectivă: „Cititorul de astăzi al cărților se întâlnește cu cititorul de ieri: uneori, o lume întreagă îi desparte. Mai este opera însăși, pe care și unul, și altul o citesc, aceeași? Ce poate fi o istorie a literaturii în care doi sau mai mulți cititori calificați din epoci diferite (sau, de ce nu, din lumi diferite) refuză să se ignore, văzând lanțul de opere nu doar în raportul unora cu altele, dar și în raport cu aceia care le-au citit? O astfel de istorie nu poate fi, dincolo de civilitatea procedării, decât una scrisă la două mâini, care se desenează reciproc. Să introducem în litografia lui Escher timpul și să ne imaginăm că o mânecă este contemporană, simplă, cu năsturei banali, iar alta vine din trecut, este dublă și cu butoni de aur. Iată cum înțeleg eu istoria literaturii române, la mai bine de o sută cincizeci de ani după apariția celei dintâi și la aproape optzeci după cea mai impresionantă, critic și literar, din toate câte au văzut lumina tiparului după aceea.“ Explicația susține, simplu și fără pretenții de teoretizare, conceptul de istorie critică, considerând, așadar, receptarea literaturii ca parte integrantă a istoriei însăși (opera literară nu este numai ceea ce este textul ei în sine, ci și ceea ce interpretarea critică a făcut, de ieri și până azi, din text).
Pe cale de consecință, Nicolae Manolescu îl rescrie critic pe G. Călinescu, deplasând justificarea estetică a literaturii din Istoria critică… dinspre modernismul aflat la final înspre postmodernismul actual. Nu spre a submina judecata de valoare călinesciană, nici pentru a o confirma cu tot dinadinsul, ci pentru a cuprinde în judecata proprie – mai sigură și explicit formulată – deceniile de istorie a literaturii. Criticul nu este un agent de publicitate, nici unul de comunicare și relații publice: înregistrând în trecere variațiile receptării, el este finalmente interesat să fixeze cele trei elemente ale lecturii sale. Cel dintâi, reprezentat de lectura operei în epocă, al doilea, de receptarea actuală și, între ele, asemenea geometriei într-un sistem de oglinzi, propria lectură. Care poate cuprinde părți din una sau din cealaltă refracție a operei, însă, oricâtă afecțiune ar avea față de ilustrul predecesor, rămâne la Nicolae Manolescu mereu și apăsat personală.