Dans
Cuvintele tale rămân încremenite în aer,
acolo unde norii își agață pălăria și bastonul de cer.
Fac o plecăciune copacilor ce se oglindesc
în adâncul liniștit al apei,
iar copacii îmi fac și ei o plecăciune,
măturând pământul din oglinda neclintirii lor.
„În curând, vom zbura, spun,
vom zbura înălțându-ne ca niște
animale marine acoperite de pene și solzi
trupurile din valurile mării.
Până atunci însă să ne lepădăm hainele
acoperite de frunze și să încingem,
aici, la marginea crângului,
un dans al flăcărilor, de la apusul și până la răsăritul
soarelui“!
Homunculi
În zile de restriște când duminica pica luni,
iar marțea pica vineri
nu mai devreme, nici mai târziu,
înainte de a ieși la rampă
ne confecționam singuri
peruci de duci și de marchizi,
dar și măști ce întruchipau duhurile rele:
stând ciuciți pe scaunele noastre cu trei picioare
lângă un pom desenat pe cer,
scoteam din saci bășici uscate
de cai, de boi, de vaci, ba chiar și de asini,
și întinzându-le pe calapod pentru pălării și tricornuri,
lipeam pe ele cu migală
fire de lână, dar și fire de păr
desprinse de pe scalpurile
manechinelor expuse în vitrine,
dar și pânze subțiri de păianjen
pe care le desprindeam de pe clanțele ușilor
și de pe balustradele scărilor și ferestrele mansardelor
pe jumătate căzute în ruină;
ziua lucram și noaptea urcam pe scenă,
interpretând diverse roluri
la curtea Regelui Soare,
dar și la Curtea lui Montezuma
sau la curtea lui Ramses al II-lea, Fiul lui Ra,
un faraon la fel de puternic ca și adevărul nespus,
jucam cu profunda credință,
colorând ouăle crocodililor de pe Nil
cărora le adresam desenând hieroglife
pe nisip diferite dorințe;
jocul nostru de măști avea menirea
să alunge haosul și duhurile rele
ce bântuiau prin lume,
restabilind autoritatea și ordinea sacră;
de aceea ne confecționam măști din cele mai bizare,
peruci înspăimântătoare,
dar și măști ale marilor filozofi,
invocând numele lui Platon, Aristotel și Socrate,
Pascal și Paracelsus, numit și Doctorul Divinității,
cel care credea că poate crea
în chilia laboratorului său,
pe cale chimică, dar și alchimică
homunculi de mărimea unui deget
de la mână sau de la picior,
pe care să-i pună să joace diferite roluri;
noi eram homunculii săi
risipiți prin milenii și veacuri
invocam și numele lui Descartes,
Voltaire, dar și numele lui Kant și Hegel.
Voiam să salvăm lumea,
să alungăm cât mai departe furtunile, războaiele,
cutremurele de pământ, foametea și ura,
dar cu cât ne străduiam mai mult,
cu atât spiritul nostru era cuprins de angoasă și teamă:
ne risipeam ascunzându-ne
în găurile căscate în pământ,
în fiecare pietricică de pe drum,
și-n fiecare părticică de materie.
Ploaia ne spăla gândurile,
risipindu-le ca pe niște spori în eter.
Picioarele
I-am văzut întâi picioarele
lipăind pe parchetul gol. I-am văzut rotulele
rotindu-se ca niște mecanisme
puse în funcțiune de pârghii nevăzute.
Rotulele s-au oprit în fața geamului luminat din interior,
au stat mult timp pe loc.
Apoi storurile au fost coborâte
până în dreptul rotulelor.
Rotulele s-au mișcat și ele încet, în gol,
rotindu-se în sensul acelor de ceas.
Apoi s-au înțepenit și ele într-un repaus absolut.
Deodată strada fu potopită de liniște.
Toate glasurile s-au stins.
S-au stins și toate luminile.
Am dat atunci storurile la o parte
ridicând ochii spre cer,
și am văzut două tălpi mari
acoperite de inscripții ciudate călcând
prin nori și prin iarbă. Am încercat să
descifrez semnele tatuate cu litere de foc
pe podul palmelor, pe călcâie și pe tălpi,
dar literele mi-au alunecat printre degete
și s-au răspândit prin iarba
înrourată ce a năpădit podeaua, tavanul și pereții…
Arta elocinței
Ca să-și dezvolte arta elocinței.
tânărul Demostene a ascultat de sfatul unui actor
care l-a povățuit să privească cu cea mai mare atenție
și să imite pe cât e posibil natura din jur.
Și atunci tânărul Demostene
a părăsit pentru o vreme cetatea Atenei,
ieșind dincolo de zidurile ei,
mai întâi și întâi și-a lipit urechea de undele răcoroase
ale apei unui izvor care susura peste pietre,
imitând în gând sunetul lor,
apoi a luat în gură sa însetată
și un pumn de pietricele
închipuindu-și că sunt mai mari decât pietrele de moară
le-a mișcat pe cerul gurii lui
până când pietrele s-au transformat în nisip
și până când nisipul i-a vorbit pe limba lui
amintindu-i că tot ce curge și e viu
se transformă în deșert unde
vântul macină pietrele și le vălurește în dune;
a ascultat și zgomotul pe care-l fac
peștii strecurându-se printre undele apei,
a luat aminte în gând la tăcerea lor,
și-a lipit apoi urechea de trunchiurile copacilor,
ascultând cum tremură frunzele și cum ciripesc
păsărele ascunse printre crengi,
a ascultat și cum crește iarba
și cum picură roua,
a ascultat cum fojgăie melcii
și cum brotăceii orăcăie la lumina lunii;
a ascultat cum păsările
ciripind în crânguri vestind răsăritul;
apoi s-a întors din nou în cetatea Atenei
și lipindu-și tălpile de caldarâm
a încercat să înțeleagă tăcerea
pe care pașii trecătorilor rătăciți
și copitele cailor o împrăștiau în noapte;
ascultând tăcerea, a luat pietrele de pe caldarâm
și le-a băgat în gură amestecându-le mult timp cu migală
pe cerul gurii lui, până când pietrele
s-au făcut totuna cu pașii mai marilor și mai micilor
cetății;
atunci a înaintat pe străzi spre zidurile Partenonului,
până când a văzut niște genunchi
și niște mâini așezate pe trepte
din care se rostogoleau zaruri spre
alți genunchi și alte mâini,
a luat mâinile și zarurile în gură
mestecându-le pe cerul gurii lui
până când a înțeles că hazardul e totuna cu soarta.
Lăsând zarurile în voia sorții,
urmărit îndeaproape de haitele de câini,
care mârâind se repezeau să-i sfâșie veșmintele și carnea
fumegândă,
tânărul Demostene s-a lăsat în voia lor,
și în gând a mârâit și a urlat și el,
până când urletele lui și urletele câinilor s-au transformat
în undele tăcute ale unui izvor;
ascultându-i susurul tainic ce se rostogolea peste pietre,
înainte de-a învăța cum se cuvine arta elocinței
tânărul Demostene a învățat arta tăcerii,
și atunci când s-a înfățișat în agora
în locul lui au vorbit pietrele de pe caldarâm
și pietrele din care sunt clădite atât tăcerea, cât și
înțelepciunea lumii.
Recital
Trandafirii pe care i-am sădit în curtea mea interioară
stropindu-i cu apă sfințită și vin
i-am botezat cu nume de poeți;
trandafirului alb încărcat de flori buclate
i-am pus numele de Esenin
și iată că acum, în plină primăvară,
aud cum îl cuprinde crivățul
îmbrăcându-l în vârtejuri de beznă și lumină;
trandafirului roșu aflat în dreapta sa,
cu flori arzânde în corona lui
i-am pus numele de Lorca:
seara, în petalele lui se aude un stins cântec de chitară.
Celui din stânga, cu flori portocalii,
i-am pus numele de Góngora
iar celui din spate, cu flori gingașe
ce-și schimbă culoarea la fiecare adiere,
în funcție de zi și chiar de oră,
i-am pus numele de Rilke.
Pe ceilalți trandafiri, aflați la colțurile casei,
i-am botezat, rând pe rând,
Verlaine, Baudelaire, Poe,
Saadi, Firdousi și Hafiz,
Blaga, Barbu, Labiș și Bacovia,
iar celui înflorit deasupra, în ogivă,
nu i-am pus încă nici un nume.
Seara, când ies să-mi beau
liniștit paharul meu de ceai,
îmi aprind pipa și suflând rotocoalele de fum
peste trandafirii ce dau să înmugurească
le recit Sara pe deal și Oda în metru antic…