Cine-ar fi crezut…?
Cine-ar fi crezut că până și plecarea
Poate fi mai roditoare
Decât băltirea -n deprinderile mereu mai cuminți
Te apropii de noapte ca de-o felină torcându-și fuiorul
Și-ți pare că te-ai întors undeva, mai presus de tine
Mai presus de părinți,
Că ești sâmbure viu într-un fruct putrezit de prea copt
Necules, după ce-a risipit mai mult decât i s-ar cere…
Cine-ar fi crezut că tocmai tu ai fi
Insecta nevăzută care naște dogoarea din miere?!
Stranii imagini care parcă nu s-au întâmplat vreodată
Se-nvolburează ca o apă de curând scăzută
Lângă un mal năpădit
De păpuriș,de nalbă mare, de cucută,
Buruieni de vrajă,descântec și leac…
Nicăieri-urme de copite,nici de pași
Să fie-aici,raiul,atât de puțin și sărac
Pe care l-am gândit din toate nervurile
Din toate fibrele,din celulele toate
Doar pentru noi, altminteri
N-am fi fost cei rămași?
Alții mai înțelepți au plecat, ne-au lăsat locul
Gata-ncălzit, cu tăciunii mocnind
Poate, de aceea nu ne e teamă, nici foame…
Undeva,ne așteaptă un pom de la care
Să ne hrănim tihna râvnită cu poame…
Poem cu fluturi
Fluturii știu cel mai bine să-și trăiască
Secundele mereu numărate
În puținătatea lor
Înmulțindu-le,
Țâșnesc de niciunde
Se așează
Împovărându-și floarea
S-o-ngreuneze
Să nu se mai frângă.
Verile, zăludele…
Își coboară luna ghiocul
În care se zbat verile, zăludele,
Potrivindu-și umbletul după ropotul ploii
În care se vor coace dudele,
În care se vor despleti arome
Greu de purtat, la cât de nesupuși
Ne-abatem către lumi abia sfințite
În câte-un zbor târziu de cărăbuși.