***
Când ajung
Prima dată
Într-un oraș,
Îmi las
Pe străzile lui
Cel puțin
Una dintre
Pieile memoriei,
Așa cum
Un șarpe
O face
Trecând
Grăbit
În drum
Spre următoarea
Pradă.
***
Timpul,
O minge
Pe care
Jucătorii
Și-o pasează
Unul
Altuia
În acest amical
Fără porți
Vizibile,
Pe un teren
Tot mai instabil.
Când una
Dintre echipe
E pe cale
Să egaleze,
Dumnezeu,
Arbitrul,
De-ndată
Scoate
Fluierul
Final.
***
Moartea,
Cârtița
Cu cele
Mai multe
Mușuroaie.
***
De la o vreme,
Când scriu,
Mai ales poezie,
Trec
Printr-o serie de turbulențe
Care-mi tot inversează
Polii corpului.
Și mă liniștesc
Pentru un timp,
De teamă că,
Odată intrat în plămâni,
Oxigenul
Îi va împietri.
Echilibristica perfectă-
Să mă privesc
Într-o oglindă de hârtie
Și să văd totul atât de limpede,
Fisurile îmi redesenează chipul
După manualul de instrucțiuni
Al resemnării.
Însă când acul de patefon
Al minții mele
Se oprește brusc,
În liniștea lăsată
Simt din nou turbulențele,
Atunci, aceleași cuvinte,
Rostite obsesiv,
Provoacă fibrilații
Minții și
Paginii.
Abia-n acele clipe
Reușesc,
În sfârșit,
Să ating
Viteza de croazieră
A propriei umbre.
***
Visasem
Că mă preschimbasem
Într-o inimă
De pluș,
Iscoditoare și nervoasă,
Nu încăpeam
În niciun corp,
Nu simțeam gustul ușor sărat
Al vreunei extrasistole,
Nu auzeam nici bâzâitul de bondar
Al vreunei ventricule-n călduri.
Eram liberă și nefirească.
Doar, ușor, spre dimineață,
Mă-ncerca nostalgia,
Așa cum întinsul unei câmpii
E mângâiat, uneori, de palma cu țepi
A unui vânt
În trecere.
Eram o inimă tânără,
Palid de tânără,
Nu aveam prejudecăți,
Nici măsele lipsă,
Duceam o viață echilibrată,
Bogată în destule tăceri
Grele ca niște cranii de plumb
Fierte pe fundul ceaunului
În care se pregătește la nesfârșit
O ciorbă de melancolie.
Uneori, când nu mă zorea
Nimeni și nimic,
Mă-nchideam în turnul de fildeș
Al unei indiferențe cenușii.
Adeseori, le zâmbeam,
Poate cu sarcasm,
Celorlalte inimi
Împovărate de grăsimea viscerală,
Aburindă și leneșă,
A corpurilor care se-mpingeau
unele-n altele
Scrâșnind ca dinții dintr-o proteză
uitată
În gura mortului.
Mă simțeam diferită, unică, ciudată
În felul meu,
Și asta îmi dădea privilegiul
De a nu aparține
Vreunui corp.
De sărbători,
Ieșeam la plimbare și
Mă metamorfozam
În ciob de lăcustă, reverie de furnal,
Hoaspă de sânge, minte de acarian,
Pumn de fier,
Și mă amuzam teribil că se-ntâmpla
Să mi se audă râsul de la un pol la
altul.
Întrebări
De genul
Cine eram, încotro mă-ndreptam,
Nu mă priveau, nu mă atingeau
Așa cum vârful aripii unui fluture
Nu prea ajunge la vârful cel mai înalt
Al aerului.
Și se făcea că eram
O inimă de pluș,
Nestatornică și întunecată,
Capricioasă și sentimentală cât
cuprinde.
Cred că de-ar fi fost
Să locuiesc vreodată
Într-un corp,
Toate celelalte organe ar fi trebuit să
pășească
În preajma mea în vârful tălpilor,
Să mă pot simți, în noua mea gazdă,
Ca o regină cu trupul de rodie,
Ca o bucată de meteorit
Uitată într-o cutie cu fotografii vechi
Dintr-o casă
Ce urmează a fi demolată.