Ottilia ARDELEANU
la final de vară
literele trec prin mine fulger
mă luminez
brăzdez timpul
sunt mai ceva decât o eclipsă totală
de lună
capul în nori
semantică universală
miroase a iarbă pe pagina mea
fiecare colț o literă căzută lin în atenția
vocabularului
zâmbesc
așa se cuvine să întâmpini limba română
cu metafora cea mai agilă
și răzlețe clipe când tot ce e mai sănătos
e să râzi
taaaare
să alungi spiritele rele din scoarța de copac
pe urmă
soarele șlefuiește tot
cuvântul pare un pantof lustruit care
nu merge pe oriunde
se aude un vals
despre frunze e vorba când încep ele
să se desprindă
silabă cu silabă
să-și ia libertatea la purtare
în grădină pe masa părăsită
o carte se citește în voia vântului care
întoarce filele cu un aer bogat
de septembrie
Mihaela Roxana BOBOC
poetul bun
se cunoaște de dimineață.
El pleacă cu durerea în traistă
își plimbă cafeaua dintr-o amintire
în alta
la prânz aduce cuvintele ofrandă
la un mormânt gol.
Învierea nu este pentru el
este pentru tine
care stai și aștepti
un răspuns
un mesaj
că ea vine
și ia din tine
tot
ceea ce poetul bun
în diminețile lui bolnave
a uitat pe masă
a pus în suflet
și a iertat.
Nicolae CREPCIA
pe buzele mamei bătea din aripi cântecul
după topirea zăpezilor
când mieii începeau să zburde
pe pajiștile luminii
mama primenea odăile
și pe umerii icoanelor
fixa câte un ștergar înflorat
tata se întorcea de la pădure
cu o legătură de lemne
și aducea miros de privighetori
încă nu răsărise dumbravnicul
și de-aceea și-a împodobit pălăria
cu o pană de mierlă
pe buzele mamei bătea deseori din aripi
cum un fluture cântecul
între tata și mama
niciodată n-a fost prăvălită
vreo stâncă de întuneric
și eu n-am cunoscut meandrele fricii
în fiecare primăvară
în icoana pe sticlă Sfântul Gheorghe
răpunea același balaur
erau ani curați
inocența umbla desculță pe uliță
Ștefan DIMITRIU
copilul din mine
Atunci când mi-e greu, reînvie în mine
copilul acela – teribilul,
cel cu „fiți vă rog realiști,
cereți mereu imposibilul!”
Puțin mai contează acum
cui i-a trecut asta prin minte
la început.
Eu am știut-o fără cuvinte
de cum m-am născut.
Nu-i lumină mai clară ca ochiul
cu care copilul privește-nainte-napoi
spre ce nu s-a spus niciodată,
dar rămâne
într-un colț al memoriei ancestrale
al luminii din noi.
Copilul din mine nu cere dovezi,
nu se teme
să creadă în stelele
urcând sau căzând,
iar de se-ntreabă cu zâmbet: „De ce?”
își răspunde
un zmeu înălțând.
El n-are teamă de visuri prea mari,
și nu-și spune nicicând „nu se poate” –
copilul din mine e flacără vie
pe care n-o sting
nici furtunile toate.
Ioan GĂBUDEAN
un fel de armistițiu
De-o vreme mă lupt
cu păianjenul casei –
cum sunt singur și tot mai bătrân
casa pare tot mai mare
și se comportă ca și cum
ar fi și a lui…
Îmi propune un armistițiu:
să-i predau locurile cucerite de el
să împărțim întunericul pe din două
și fără prieteni vechi sau noi!
Până una-alta îmi fac o cafea
la care nu-l invit:
pentru mine…
Mâine mai vedem ce-o fi!
Violeta PINTEA
sticla cu șampanie s-a învechit,
eticheta a lăsat o urmă cleioasă,
uscată,
un deja-vu insistă
să devină realitate,
miroase a toamnă,
a școală,
a fum de locomotivă cu aburi,
e și-atunci
și acum,
un amestec grosier de sentimente
nesedimentate,
aș vrea să-mi pese
dar nu mai știu cum se face,
prin urmare cobor din sufletul tuturor,
cobor fără nici un bagaj,
privesc înapoi
doar cât să văd dacă nu am luat din
greșeală ceva.
îmi pregătisem un discurs
compus din trei părți distincte
dar nu a mai fost cazul,
afară venea toamna
și asta presupune
o imensă finețe,
și-ți spun,
descalță-te când intri în magia ei,
descalță-te și pune-ți mărgelele-acelea
din nuci aproape coapte
Marin RADA
prietenul meu, înțeleptul
Osândite la întoarcerea lor
în sălbăticie,
cuvintele coborau în cohorte
dinapoia sicriului.
Nimeni nu auzea pașii lor
de adâncă pierzanie
O femeie
își lega în batistă amintirile,
un copil aduna în năframă
tristețea și fluturii.
Târziu, oamenii și-au spălat
palmele și chipul
de țărâna și chipul mortului,
numai el, prietenul meu,
aduna de pe uliță
pașii acestuia.
La început oamenii
s-au făcut că nu-l văd,
mai apoi il pândeau
ca să vadă și ei.
Prietenul meu
îmi vorbea despre drumuri,
ca șerpii se legau
de picioarele lui în inel.
O femeie
își lega în batistă tristețea,
un copil aduna în năframă
amintirea și fluturii…
Constantin RUPA
renascentia
în tabloul crucificarea
de paolo veronese
eu sunt personajul din stânga jos nu nu
mai jos
soldatul care pune degetul
pe rana lui christos stau cu
gura căscată fiindcă nu credeam vreodată
că poate curge sânge din trup
dumnezeiesc
cineva a spus că d-zeu în mare slava lui
poartă toate rănile lumii pe trup
am făcut ochii mari și uite așa m-a
surprins pictorul restul
florile crescute sub cruce și
îngerii cu aripi de mir ce aduce un
potir de agat
a fost adăugat mai tarziu