eseu despre poezia în vers alb
poezia nu este o prăbușire în abis nici spirit nici trup răsucit spre
propriile-i înfrângeri
poate doar ochiul lichid al tinerei femei ascunsă însuflețită sub tencuiala albă.
cum ne desparte ea împrejurul
timpului
de frunzele putrezite ale cuvintelor
în care te regăsește cerul visul diagonal trăgându-și pielea de șarpe peste limba unei tăceri. spune: în vremea noastră prețul iubirii coboară mai jos decât
cel al păsării oarbe tatuată între sânii mușcați soldățește.
spune: poezia se află în trecere printre valurile fremătând în focul gleznelor tale, iar dacă adevărul se face palid la față și îți mai cârpește și câteva
palme,
recunoaște: poezia a obosit tot așteptând funia în jurul gâtului, poezia nu-i marea nesfârșită, să știi, poezia e sărutul morții și de ce nu paradigma trecătorului poet exilat că s-a privit în oglindă.
nu ne-am sfârșit, o să ne dobândim lirismul
întrebându-ne:
poezia e tristețea de mâine?
acasă plecații în uitare, gloria îmbrăcând cămașa de sare a unui gând trădător?
triste versuri mai scrie și poetul când în orbite noaptea îi presară nisip însetat de veșnicie!
îngeri de pază
nu aștepta poetul,
învârte-i roata la deal eventual pentru o
cafea amară
precum cuvântul fără timp și fără sânge,
în zadar spune cel cu vulturi pe piept
iar dacă ai ceva de pierdut urmează-l
și încearcă să-i vorbești fără să-l privești
în ochi
desigur ca și cum călăul ți-ar sta în
preajmă,
zice cel care adună fărămiturile de pâine
de pe ziarul murdar tocmai de sângele
împușcatului din prima pagină.
când o să ajungă poetul învingător sus
și are să-și deschidă umbrela
mi-e frică să nu-și ascundă zilele de
teama morții
într-un ultim poem,
strigă negustorul de roți
ros de bacilul unui regret
și nici nu observă cum în urma lor
îngerii anonimi ai poetului învață să
plângă.
cuvinte care apără de moarte
poeții nu mai au ce face: moartea are
inimă bună,
le iartă cărțile care aduc orbirea.
clipele nu mai sunt clipe ci doar niște
stele
prăbușindu-se pulbere peste fruntea
întoarsă
către cerul despre care au scris poeme fără capăt din a căror piatră plânsul
ultimului abel
se ridică.
există cuvinte – spun poeții – care
blestemă o dată
în an și altele care ordinea perfectă a poeticii
de altădată
uneori o distrug.
aștepți să scriu cum ai murit, femeie, cu tălpile desculțe înmărăcinate pe
drumuri române
cum ai strigat poeții și războinicii
trecând dunărea.
moartea și nici poemul nu trebuie să
aibă vreun sens,
vine femeia și spune și a văzut cum înnoptează cuvintele în
gura morții
vine femeia și spune: am văzut cum luminează cuvintele în
gura poetului
lasă cuvintele care pot descrie ridurile
răbdării
îndelung fardate în oglindă, pasăre
neagră.
printre gânduri plânsul
sunt poeți care prefac mările și stelele în cioburi de sticlă colorată și nu vor lăsa votca să le macine ficatul și inima din care deseori își iau zborul vulturi sătui.
ei vin de peste tot cu versurile tatuate pe limbă și în
poeme
și plini de ascultare își adapă caii subțiri
de ceață
în lacul limpede în care tocmai încolțind curcubeul
trecătoare sunt zilele lor ca niște vorbe amare crescute sub piele, muritoare, căutând urmele femeilor însetate de poezie
de fiecare dată după miezul nopții poemul acesta neterminat pătat de sânge printre gânduri își așteaptă plânsul.
peisaj suprarealist cu pasăre
zile fără glorie pe care nici un pictor
nu le poate schimba în realitate.
si dunărea picurând un zâmbet
de roșu către cer.
vine și un tren pustiu în care, după o
lungă ezitare,
urcă femeia în alb
cu un buchet de trandafiri în brațe.
poate că ar fi trebuit în peisajul acesta
dezolant
să intre și fața nevăzută a lunii
și n-ar fi fost greșit dacă am fi inventat
și o spânzurătoare sau o masă, mă rog,
pe care feliile de pâine
să aibă deasupra ficățeii păsării – da, e
vorba
de pasărea aceasta
ce-ți ciugulește acum tinerețea.
spune poetul că această lacrimă care a
înfometat
diminețile mamelor noastre a mai fost
plânsă
de ceilalți ochi care secați și nevăzuți
privesc cum timpul își lasă pielea de
tigru
fără cap închis cu cheia
într-un somn grobian în care strecor
o femeie ieșită dintr-un tablou de
chagall
ștergându-și cicatricea.