Unul dintre cei mai importanți hispaniști români contemporani este și unul dintre cei mai discreți ca prezență publică. Spun asta, întrucât numele lui Coman Lupu, de rezonanță printre specialiști, e mai puțin faimos decât ar merita, în special în ipostaza sa de critic comparatist.Căci actualul profesor emerit de limbă spaniolă la Universitatea din București este nu numai un experimentat și apreciat traducător. Cunoscut cititorilor pentru versiunile românești ale multor cărți de Mario Vargas Llosa, José Ortega y Gasset, Julio Cortázar, Rafael Pérez Estrada, Antonio Soler, Ernesto Pérez Zúñiga, Fernando Savater și alții, Coman Lupu a dublat de la bun început efortul transpunerii lor în limba noastră de reflecția pe marginea problematicii traducerii și, în cele din urmă, de interpretarea textului literar în sine. Lucrările sale atestă, pe lângă vasta erudiție hispanică, o inteligență critică subtilă și ceea ce francezii numesc, de la Pascal încoace, l’esprit de finesse.
Neutru intitulată Studii literare, recenta sa carte conține o suită de eseuri consacrate unor mari scriitori universali de limbă spaniolă, la care se adaugă două studii pe marginea raporturilor literare româno-iberice și un grupaj tematic în care sunt analizate mai multe cărți recente de traductologie.
Chiar dacă nu reprezintă un proiect unitar prin temă, Studii literare are o coeziune interioară care provine din convergența unor constante exegetice întinse pe mai bine de patru decenii de activitate. Promotor al ideii că traducerea nu este un act de identificare mecanică a unor echivalențe lingvistice plauzibile, Coman Lupu crede în esența ei creatoare, de natură critică: „Traducerea este privită nu ca simplă transpunere, ci ca act critic și responsabil, ca formă de mediere culturală care poate revela sau, dimpo trivă, poate altera sensurile unei opere.“ Cunoscutei formule care vedea în tradu cător un lingvist dublat de un scriitor, profesorul îi mai adaugă, așadar, un element: critica de tip comparatist. N-am să fac aici un excurs ad-hoc pe acest subiect și nici nu am să reproduc pe larg fragmente din considerațiile sale. Mă mărginesc să semnalez doar că tradu cerea este concepută de Coman Lupu în dinamica unor raporturi mai complexe decât cel strict lingvistic dintre textul original și varianta în limba-țintă. Traducătorul, spune eseistul, nu este niciodată un simplu translator, ci un hermeneut și un critic. Travaliul său desfoliază „stra turile“ de cultură ale textului original, reimaginându-le într-o altă limbă și, mai ales, într-un alt cod cultural.
Mai trebuie spus și că, asemenea literaturii anglo-saxone, și cea de limbă spaniolă așază în fața traducătorului dificultăți aparte, între care cele de natură idiomatică – rezultând din dezvoltarea unor particularități locale în diversele spații în care se scrie în această limbă – nu sunt nici pe departe cele mai dificile. Diferențele de coduri culturale pot fi foarte mari între Peninsula Iberică și America Centrală, ca și între Caraibe și America de Sud. Chiar între statele sud-americane putem înregistra diferențe de cultură și mentalitate notabile, identificabile înainte de toate chiar în literatura lor.
De aceea, o primă observație care se poate face asupra ese isticii literare a lui Coman Lupu este că, fie și prin decupaje individuale, criticul privește literatura de limbă spaniolă ca pe un întreg. În Studii literare, se apleacă la fel de erudit, la fel de stăpân pe universul cultural de referință, atât asupra unor scriitori iberici clasici sau moderni (cum ar fi Leopoldo Alas, alias Clarín, Federico García Lorca, Ausiás March, Camilo José Cela, Antonio Soler sau Luis Alemany, acesta din urmă într-un eseu scris în spaniolă), cât și asupra unor repere literare ale Americii de Sud (ca Mario Vargas Llosa, Eduardo Galeano, Julio Cortázar sau Pablo Neruda). Această capacitate de a opera cu egală siguranță pe toată întinderea literaturii de limbă spaniolă constituie una dintre coloanele de rezistență ale volumului.
Cea de-a doua o reprezintă, desigur, apelul permanent la text. Munca de traducător i-a oferit lui Coman Lupu posibilitatea de a pătrunde în ceea ce Jean-Pierre Richard numea „pivnițele textului“. În căutarea celor mai adecvate echivalențe și înarmat cu convingerea că „literatura nu este un ornament al spiritului, ci un mod de a înțelege lumea și de a o pune sub semnul întrebării“, criticul care traduce vede textul drept unul dintre ultimele spații de libertate a gândirii, într-o lume tot mai polarizată și mai dedicată consumului de obiecte de unică folosință. Literatura are, însă, puterea de a continua să caute sensuri, așa cum se întâmplă bunăoară – în interpretarea lui Coman Lupu – în proza unui autor spaniol contemporan: „Obsedat de ideea și de imaginea morții, Antonio Soler denunță de fapt în nuvelele sale adevărata moarte, înghețarea în platitudine, banal și convenție“.
Nu trebuie să cauți prea mult ca să afli centrul de greutate al volumului: acesta este reprezentat de cele nu mai puțin de cinci eseuri dedicate operei lui Mario Vargas Llosa. Este autorul cel mai comentat în Studii literare și, totodată, scriitorul în legătură cu care autorul își pune cele mai acute întrebări. Într-un text provocat de lectura unuia dintre cele mai cunoscute romane ale lui Llosa, Mătușa Julia și condeierul (1977), de pildă, Coman Lupu procedează la adevărată incursiune arheologică în text. Pornind de la aparența unui roman-colaj, hermeneutul trece rând pe rând prin straturile succesive așternute de iscusința prozatorului peruvian, de la romanul erotic la cel de atmosferă și de la Bildungsroman psihologic la romanul spațial, spre a dezvălui miza adâncă a textului: meta-romanul, romanul despre roman și ipostazele sale posibile în interiorul aceleiași/ acelorași povești. Într-un alt eseu, dimpotrivă, criticul realizează succesive incizii în mai multe romane ale scriitorului, pentru a pune în evidență fațetele complexe ale realismului lui Llosa, care nu poate fi în mod evident redus la formula „realismului magic“ sud-american. Excepțională mi se pare și mai vechea lectură a Romanului sfârșitului lumii (publicată în 1987, într-o epocă în care interesul pentru literatură era încă foarte intens la noi), în care criticul studiază câteva din interstițiile relației complexe stabilite între mit și istorie în viziunea romancierului peruvian. Fresca socială și, în general, romanul-dezbatere fac din Mario Vargas Llosa cel de-al doilea pol contrastiv al romanului sud-american, alături de Gabriel García Márquez.
Dincolo de excursurile com parate conținute în mai toate eseurile, foarte interesante pentru comparatism mi se par cele două studii consacrate unor chestiuni care privesc direct literatura română: Miron Radu Paraschivescu și Federico García Lorca și „Don Quijote“ în traducerile în limba română din secolul al XIX-lea. Primul dintre ele documentează în adâncime o relație literară cunoscută, dar nu neapărat studiată pe text, arătând că „De la García Lorca, Miron Radu Paraschivescu preia nu scenariul, după cum s-a spus și care aparține de fapt repertoriului de teme al poeziei universale, ci pur și simplu plasarea acestui scenariu în contextul lumii marginalizate și remodelarea semnificațiilor.“ Este o observație care schimbă, trebuie să o recunoaștem, înseși premisele analizei poeziei lui Miron Radu Paraschivescu, punându-i în evidență simultan apartenența la un spațiu liric european și originalita tea. La fel de puțin reverențioasă cu stereoti purile istorico-literare este și cercetarea primelor tentative de traducere din Cervantes, derulate în secolul al XIX-lea: surprinde atât identitatea unora dintre traducători (I. Heliade-Rădulescu, I. L. Caragiale), cât și curiozitatea iberică a unei literaturi care își căutase până atunci modelele preponderent în Franța. Semn că afinitățile între „ariile laterale“ ale lumii romanice nu sunt tocmai niște mituri patriotice.
Substanțială și de actualitate pentru teoreticieni este secțiunea de traductologie a cărții. Alcătuită în special pe baza unor recenzii academice ale unor tratate în materie, ea conține o contribuție „din interior“ – adică din experiența de traducător de anvergură a autorului – la ceea ce se pare că devine pe zi ce trece unul dintre domeniile fundamentale ale literaturii.
În toate, Studii literare reușește să fie ceea ce Coman Lupu și-a propus de la bun început: o carte profundă despre demnitatea literaturii și o suită de eseuri în care identitatea acesteia este investigată fără grabă, cu meticulozitatea savantului, dar și cu jubilația criticului care se delectează cu gusturile și aromele interpretării.