Au trecut doi ani de la plecarea dintre noi a regretatului Ioan Moldovan, unul dintre poeții cei mai importanți din cadrul ramurii transilvănene a generației optzeci. Prin grija familiei, recent a văzut lumina tiparului volumul de poeme la care a lucrat până în ultima clipă, purtând titlul – presupun că ales de editor(i), dar foarte nimerit – O parte pleacă, o parte rămâne.
Al. Cis te le can, care și-a asu mat delicata mi siune de a prefața culegerea, are probabil dreptate să proclame „de șertăciunea“ actu lui exegetic în fața unei poezii de moar te, scrisă cu ultimele picături de energie și luciditate (ceea ce nu-l împiedică, totuși, să aștearnă el însuși trei pagini de comentarii cât se poate de profesionale, bine cumpănite și cu firești intenții de istorie literară). Totuși, zic eu, nu putem ignora faptul că asemenea demersuri poetice sunt scrise, nu au fost distruse și, prin urmare, se cer și lecturate. După cum nu putem minimaliza nici împrejurarea că autorii lor au considerat cel puțin la fel de importantă bătălia cu cuvintele ca și bătălia cu moartea, cât timp și-au dedicat o parte însemnată din ultimul lor interval pământesc scrierii, câteodată și editării, unei cărți.
De altfel, volumele de poezie scrise în etapa desprinderii de lume (mai ales în lumea noastră de azi, în care maladiile nevindecabile s-au înmulțit exponențial) nu sunt, ce să facem?, puține. Cel mai cunoscut dintre ele este, probabil, acela al lui Marin Sorescu, Puntea (Ultimele), din 1997, dar și altele, de la noi și din alte literaturi, intră în această serie.
În cazul culegerii lui Ioan Moldovan, în absența altor precizări cu privire la traseul prin care manuscrisele au devenit carte, se cuvine să considerăm textele conținute ca fiind definitive. Chiar dacă, poate, poetul le-ar mai fi lucrat dacă Providența ar fi fost mai clementă, ele nu se înfățișează nicidecum ca un „șantier“ literar și, la drept vorbind, culegerea postumă seamănă destul de bine cu celelalte volume ale sale. Ca discurs, ca imagerie, ca tonalitate, adesea și ca fascicul de semnificații. Căci Ioan Moldovan nu s-a întâlnit, poetic vorbind, cu tema sfârșitului numai atunci când a fost încercat el însuși de boala care ni l-a răpit.
Așadar, comentariul critic ar fi o indelicatețe, poate, dacă am face abstracție de omologia vădită dintre textele din O parte pleacă, o parte rămâne și ansamblul creației autorului. Omologie subliniată – sunt conștient că spun o banalitate – chiar de titlul culegerii. Poetul în fața morții nu-și schimbă instrumentele și nici nu-și răscroiește ființa, cu atât mai mult cu cât regretatul dispărut nu a fost nici în timpul vieții un poet „sclipicios“, care să mizeze pe rupturi și acolade, pe gesturi patetice sau pe „poză“. Dimpotrivă, a fost un creator temeinic și meticulos, care a construit lent un edificiu poetic ce stă în picioare și după moartea sa, edificiu în raport cu care volumul ultim nu este nicio contrazicere, nicio desăvârșire. E numai o completare cu nota finală. Sau, ca să folosesc un termen muzical care cred că nu i-ar fi displăcut, cu o coda în care cel care își scria sfârșitul pământesc a convocat toate resorturile operei sale de până atunci, spre a le contempla și a se despărți de ele, la fel cum se despărțea de lume: „Am sucit pagina în fel și chip/ Poate ca să uit de prăpăd, poate ca să-mi amintesc./ E ora șase,/ O linie despărțitoare: stânga de dreapta/ scrisul lumii de scrisul meu./ Pe niciunul nu-l mai văd.“
Nu-mi propun să formulez aici judecăți de valoare (abia asta ar fi o impietate), însă nici nu pot rămâne indiferent la semnele pe care Ioan Moldovan a dorit, în pofida suferinței, să ni le lase după trecerea sa la cele eterne. Mai ales că suferința de care vorbesc a fost reală, a fost cumplită și a pătruns în texte, sub forma unor „câini biologici“, cum le spunea Marin Preda, care-l vizitează pe cel ce se refugiază în scris, alungându-i liniștea interioară: „De cine țin eu? De cine?/ Cu antebrațele obosite de săpături,/ rămân cu fiii mei în această închisoare./ Concupiscențe într-o moară de pustă/ și nu sunt vești din Trib./ Spaime și câini – la discreție. Câini și câini./ Odinioară, cum spuneam, tot astfel/ stăteam să ascult geamătul găinilor în timpul somnului plin/ de coșmarurile rasei.“ Poezia înaintea morții poate fi un refugiu, poate fi o inhibiție de protecție sau, de ce nu?, o deprindere atât de adânc însușită încât e practicată indiferent, fără arrière-pensées, ca o a doua natură: „Nimeni nu mă întreabă nimic,/ nici eu nu mai întreb nimic,/ stau în mărul destul de putred,/ înghit și elimin mâzga alburie,/ rareori trece o pată de frig și/ imediat visez un plan personal încercuit/ de un plan colectiv.“ Versul nu capătă, în fața iminenței sfârșitului, o altă funcție decât cea pe care a avut-o mereu în viziunea poetului, iar nașterea poemului este întâmpinată cu aceeași mirare dintotdeauna. Desigur, pe dedesubtul dicțiunii liniștite, măsurate, acum se strecoară și tema gravă. Dar când a lipsit ea cu adevărat din poezia lui Ioan Moldovan? Un text ca acesta, de pildă, putea foarte bine să facă parte și din cuprinsul volumului de debut, Viața fără nume, din 1980: „am demontat atent/ ghidonul și furca/ bicicletei mele sophisticate./ Apoi, oricât m-am străduit/ n-am mai știut să le montez la loc,/ rătăcesc ba o piesă, ba alta/ timpul trece/ Se face ora șase și e ora după care/ nu, nici un vis./ stau aici, la intrarea în bloc/ unde bicicleta mea nu mai este./ Un mult mai priceput biciclist se dă cu ea/ printre munți și printre văi/ iar caii săi/ zburdă și pieptu-i se îmflă în aerul rece/ și e foarte probabil/ Că râul îl trece.“
N-aș vrea să se înțeleagă că poetul scrie făcând abstracție de ceea ce știe că este iminent să i se întâmple. Însă nu caută nici să contemple senin această iminență, nici să o transforme într-o apocalipsă universală. Tema morții se strecoară mai degrabă pe dedesubt, se insinuează în discurs, iar cel care scrie o lasă să pună stăpânire pe text, colorându-l deodată în alte nuanțe: „să și visez/ să și-mi amintesc visele/ mai ales în acest colț prăfos de străzi înguste// trec două adolescente/ se despart/ una continuă să evolueze în imaginația mea// alta a dispărut/ pentru toți atunci/ pentru totdeauna“.
capacitatea poetului de a se dedubla, despărțindu-se liric, pe note de o fină ironie, de o realitate mai degrabă cenușie și indiferentă – vizibilă în creația antumă –, este utilizată acum pentru a se dedubla în raport cu certitudinea finalului. Final care uneori este asumat cu naturalețea pe care versul neutru, despodobit, al lui Ioan Moldovan a impus-o ca o marcă personală în poezia română de azi: „Și firește sforăitul odihnitor al ierbii care tot mai crește/ Salvez tot ce pot din pasajele ilizibile/ Cu voia Domnului, Mozart și el acum nemuritor/ Mâine însă e noaptea stelelor căzătoare/ Pițigoii de seară prin măr și prin păr/ Râul harnic și modest, limpede/ Au fost, după ploi, și zile când era tulbure/ ca mine, ca noi“. Alteori, finalul este discret împins într-o fantasmă a absolutului estetic care se îndepărtează ca Fata Morgana: „aș da o fugă până dincolo/ să văd un copil genial/ și un comentator genial/ dar stau aici/ din cauza proastei mele educații estetice/ aud glasul copilului/ aud râsete/ nu văd nimic/ și nu câștig nimic stând aici/ nici tu/ nici tu/ trebuie să fii bine mâncat bine băut/ atunci să vină migala atenția răbdarea/ și nici atunci nici atunci“. S-a reținut, cred, că epitaful poetic este adesea autoironic, deși Moldovan nu se raportează la propria plecare prin râsu’ plânsu’: nu o făcuse, de altfel, nici Marin Sorescu, pentru care râsu’ plânsu’ fusese până atunci un mod de închipuire a lumii. Estetizarea propriei tragedii nu a intrat, se vede, nici în planurile poetului transilvan.
Să spun că, fie că l-am cunoscut, fie că nu l-am cunoscut – eu l-am cunoscut bine și l-am prețuit apăsat – pe Ioan Moldovan, volumul O parte pleacă, o parte rămâne ne tulbură și ne răscolește? Că poezia, atunci când e adevărată, poate simultan să ne înalțe în planul unor cugetări abstracte și să ne coboare în pivnițele mâhnirii celei mai simple și, prin aceasta, celei mai autentice? Mă mărginesc să spun că acest artist, care și-a scris atât de nefiresc de firesc sfârșitul, își merită pe deplin locul în inimile iubitorilor de poezie și în istoria literară.