Am avut recent ocazia de a vizita, într-un interval de timp scurt și adesea succesiv, câteva muzee de artă profund diferite unul de celălalt. Nu sunt mare amator de forme instituționalizate (și… cam turistice, în sensul rău al termenului) de frecventare a artei și nici nu am snobismul de a mă repezi dintr-un muzeu în altul, doar pentru a bifa aici un Van Gogh și dincolo un Botticelli. Măsura e bună și în degustarea artei. Însă recenta experiență, rămânând o excepție, a fost nu mai puțin semnificativă. Mai ales că nu a făcut decât să întărească anumite constatări pe care, nesistematic și disparat, le făcusem deja.
Nu am pretenția formulării unor teorii estetice doar pe baza unor vizite în muzee, chiar dacă repetate și altoite pe o preocupare practică de-o viață cu privire la destinul literaturii în lumea de azi. Eseul despre gândirea lui Liviu Rusu, publicat de Marta Petreu într-unul din numerele anterioare ale revistei noastre, ne-a reamintit tuturor ce înseamnă, în realitate, estetica modernă. Nu am cum să dezvolt o construcție teoretică în acel teritoriu gingaș: mă mulțumesc cu unele observații cu un anumit caracter de generalitate și care, mai ales, pot fi lesne transferate din câmpul plastic în cel literar. Căci, dincolo de limbajele diferite, artele se oglindesc reciproc, iar saeculum-ul de care vorbea E. Lovinescu se manifestă în toate, desigur, în forme specifice.
O primă observație privește arta mai veche, de dinainte de modernitate: să zicem, cea a secolelor al XIV-lea – al XVIII-lea.
Creată în absența intenționalității estetice (așa cum o înțelegem noi, în cepând cu secolul al XIX-lea) și a libertății de exprimare (căci nici acest concept nu a existat înaintea modernității), arta europeană mai veche este de o bogăție greu de egalat astăzi. S-a pictat, sculptat, miniat sau caligrafiat, într-un fel sau altul, peste tot în Europa și fără întrerupere, până și în amărâtele noastre de principate danubiene. Chiar o vizită într-un bun muzeu minor oferă spectacolul unui continuum artistic și al unei varietăți de individualități creatoare absolut copleșitoare.
De aici decurge o a doua observa ție, care este imediat translatabilă în literatură. În trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, chiar și minorii știau să picteze, să sculpteze sau să scrie foarte bine. O expoziție a picturii acade mice – sau „pompieristice”, cum i-au spus „refuzații” – poate releva o concluzie surprinzătoare: rivalii uitați azi ai lui Monet, Renoir, Manet, Cézanne sau Pissaro pictau foarte bine. Adesea, tehnica lor artistică pare net superioară celei a mult mai faimoșilor impresioniști. La fel este și cultura lor artistică: în timp ce un Toulouse-Lautrec așternea pe pânză cronicile plastice ale lumii cafenelelor, prostituatelor și bețivilor între care alesese să trăiască, Alexandre Cabanel sau Thomas Couture creau pânze încărcate de referințe istorice și culturale, care vădeau o enormă cultură umanistă. De altfel, o interpretare mai puțin „progresistă” a istoriei artei ar sugera că, totuși, tablourile orientale ale lui Jean-Léon Gérôme, deși realizate în stil clasic, au deschis porțile picturii pentru temele „exotice” și „neobișnuite”, iar în atelierul lui Couture s-a format Manet. Diferența între „pompieri” și viitorii impresioniști nu a instituit-o nici tehnica, nici talentul personal, ci viziunea. Viziunea asupra omului și asupra artei deopotrivă. Inovația nu presupune dărâmarea trecutului ori epatarea prezentului. Dacă intensitatea experienței de cunoaștere e mică, dacă nu deschide un nou orizont de răspuns întrebărilor dintotdeauna ale artei, atunci inovația poate fi cel mult o modă trecătoare. Când nu e de-a dreptul impostură. (Iar azi e mai ales asta, din păcate.)
O a doua observație: și când nu sunt faimoși, „clasicii” au valoare. Parcurgând o mare galerie de artă italiană, în care între Rafael, Mantegna, del Sarto sau Pontormo sunt o mulțime de nume lipsite de rezonanță azi, nu observi diferențe notabile de valoare între pânze. Desigur că la o privire mai atentă, înțelegi de ce Tizian e Tizian, iar Salvator Rosa doar Salvator Rosa. Însă între „raftul întâi” și „raftul al doilea” diferențele sunt mici, greu sesizabile și țin mai ales de talentul personal. Nu de devotamentul față de artă, de seriozitatea asumării experienței artistice și nici chiar de viziune. Cu atât mai puțin, de meșteșug.
În arta recentă e mai degrabă invers. Poți sta mult și bine într-un muzeu de profil: ai nevoie de ore întregi ca să „pescuiești” cu penseta, din marea de experiențe artistice nule, pe cele câteva care au valoare artistică. Între puținele reușite și multele eșecuri, diferențele sunt majore și nu țin de o cauză lesne identificabilă rațional. Reușitele par mai degrabă produsul întâmplării sau al unei fericite (și neintenționate) potriviri între intenția lucrării și meșteșugul, atât cât este, de care dispune artistul sau artista.
De aici provine o a treia observație, pe care sotto voce o fac mulți, însă puțini îndrăznesc să o articuleze în judecăți de valoare. Mulți, cei mai mulți dintre artiștii contemporani sunt precari atât ca meșteșug, cât și la capitolul culturii generale și specifice. Adesea, incapacitatea de a sculpta un tors merge mână în mână cu necunoașterea totală a modului în care torsul a fost sculptat de-a lungul timpului de către maeștrii diferitelor curente care s-au succedat pe scena plasticii universale. De unde recursul facil la nonfigurativ, la „tehnici mixte” sau la „instalații” care nu spun nimic nimănui și nu au nicio valoare intelectuală. La fel este și în literatură, din păcate. Față de cum scriu proză mulți dintre tinerii de azi, un minor absolut ca Alexandru Vlahuță are o „mână” de adevărat maestru.
De aici se desprind alte consecințe. Arta recentă are tot mai mult nevoie de explicații conceptuale în afara obiectului artistic propriu-zis. În timp ce oricine privește, să zicem, Sărutul lui Rodin înțelege ceva din lucrare (chiar dacă nu neapărat miza artistică ultimă a sculptorului), pentru a pricepe ceva din „instalațiile” cutărui contemporan e nevoie de auto-exegeze în care „creatorul” își explică de-a fir a păr „creația”. În clipa în care se întâmplă asta, suntem automat în afara artei.
Dar cel mai adesea explicațiile nu ajută la nimic, căci întreaga lucrare își concentrează impactul pe palierul clipei, al senzației și atmosferei. Adică al acelor elemente pe care arta mai veche le considera secundare și inferioare, în fond, experienței de cunoaștere profunde pe care o presupune frumosul. Chiar și artiștii mai „senzoriali”, precum Caravaggio, se bazau pe cu totul altceva în creațiile lor decât pe miza superficială a emoției de moment. Absența intelectualității, în arta recentă, merge mână în mână cu cea a culturii clasice. În rarele ocazii în care apar referințe culturale, acestea sunt numai de domeniul derizoriului. Explicațiile acestui gol nu pot fi decât într-o primă instanță adaptarea la cererea de pe piața capitalistă, în care cumpărătorii au ei înșiși un nivel scăzut, respectiv, nevoia artistului de a fi mereu actual (în sens comercial) pentru a putea supraviețui. Nu cred că în trecut condiția artistului era mai bună decât astăzi, dimpotrivă. Cauza absenței conținutului intelectual și a fundalului cultural o reprezintă absența intensității creatoare din personalitatea creatorului actual. Oamenii care cred că lumea începe cu ei produc „creații” de unică folosință, convinși – din pură ignoranță – că acestea reprezintă apogeul artei. Din nou, la fel se întâmplă și în literatură.
Și o ultimă tușă. E evident că arta e un fenomen universal și că eurocentrismul care a dominat până nu demult perspectiva asupra culturii este depășit de facto, pe o piață culturală universală prin definiție. Însă accentul actual pe artiști din fosta „Lume a treia”, pe care îl pun unele muzee și galerii de artă contemporană, riscă să producă efectul contrar celui scontat. Un creator african care reinterpretează arta europeană cunoscând-o în profunzime sau care, dimpotrivă, exprimă un etos autentic prin intermediul unor forme specifice culturii sale este o binefacere. Dacă însă „reinterpretarea” precedă cunoașterea modelului european riscăm să asistăm la o destructurare a unei tradiții venită din partea cuiva care habar n-are ce face. Și, în consecință, nu știe că „marea revoluție” pe care crede că o aduce (încurajat de curatori iresponsabili sau ignoranți ca și el) în artă nu e decât o repetare inferioară a unor experimente care s-au făcut deja aici de 100 sau chiar de 200 de ani. Am văzut așa ceva nu o dată. Reacția la o asemenea „demitizare” a culturii europene nu e decât zâmbetul condescendent, nicidecum o revoluție artistică.
E, desigur, o mare eroare să generalizăm observația negativă asupra întregii arte actuale. Însă e o eroare la fel de mare să nu-i observăm slăbiciunile, inautenticitatea și eșecurile, sub pretextul încurajării tinerilor creatori sau a celor care vin din afara lumii occidentale. La fel cum în literatură e un mare păcat să promovăm autori lipsiți de talent și de valoare, doar pentru că azi scriu tot mai puțini. Un scriitor lipsit de valoare nu e niciodată un câștig pentru literatură.