Dezvoltarea criticii literare în perioada postbelică a facilitat, între altele, și o înțelegere mai largă a noțiunii de literatură. Redusă până atunci, în mare, la creatori și textele lor, literatura a căpătat tot mai mult, din anii 1950 încoace, înfățișarea unei instituții. Care îl conține și pe cititor, pe lângă codurile culturale ale societății, subconștientul, limbajul cu (in)tranzitivitatea sa, miturile și multe altele. Pentru literatura română, unele dintre aceste deschideri s-au produs înainte de 1989, în timp ce altele au trebuit să aștepte ca interdicțiile politice și cenzura să dispară.
Volumul colectiv Pentru un stil microfonic interbelic. Conferințe, lecturi, teatru radiofonic, anchete investighează – pentru prima dată în profunzime – una dintre legăturile fundamentale ale literaturii cu societatea: și anume, cea cu mass-media. Între care a doua modalitate, după presa scrisă, a constituit-o radioul. Înființată în 1927 și trimițând în eter emisiunea inaugurală în 1928, Societatea Română de Radiodifuziune a devenit rapid primul autentic mijloc de comunicare în masă din societatea românească, întrucât presa scrisă se adresase, până atunci, numai știutorilor de carte. Popularitatea radioului a explodat (aspect pe care îl semnalează înființarea unei fabrici Philips la București, inaugurată în 1938 și care un an mai târziu producea și vindea 15.000 de aparate), iar odată cu noul mod de difuziune cultura a căpătat o tribună mult mai amplă. Scriitorii au fost printre primii invitați la microfon, dat fiind faptul că, inițial, radioul a fost gândit de întemeietorii săi, ca un instrument de cultură, nu numai de știri și divertisment.
Deși de pionierat, cercetările reunite în Pentru un stil microfonic interbelic aspiră și reușesc să fie mai mult și altceva decât o cercetare cantitativă a prezențelor culturale la microfonul Radio București (cum se numea pe atunci). Profitând, pe de-o parte, de activitatea editorială a Casei Radio – în cadrul căreia au apărut lucrări inestimabile privind prezența scriitorilor în emisiunile radioului public –, iar pe de alta, de posibilitatea de a accesa arhiva Radioului, cei patru coautori au cartografiat, cu intuiții critice remarcabile, harta de bază a relației literaturii interbelice cu acest nou (în 1928) mijloc de comunicare în masă.
Metoda aleasă a fost, evident, cea a decupajului semnificativ. În locul inventarului sec de nume și prezențe în emisiuni, autorii au preferat să decripteze paradigmele relației radioului cu literatura, și invers. Căci în această relație există doi termeni: primul definește așteptările pe care radioul le-a avut în legătură cu literatura, iar cel de-al doilea, poziționarea literaturii în raport cu o nouă modalitate de exprimare publică.
Volumul – spre deosebire de majoritatea culegerilor de cercetări academice – este bine conceput, structurat și are o unitate de ansamblu evidentă. Aceasta din urmă nu este, cu siguranță, rezultatul editării textelor, ci al configurării inițiale a investigației, în care s-au întâlnit patru tineri cercetători diferiți ca personalitate, dar apropiați prin interesul pentru tematica radiofonică și, nu în ultimul rând, prin competența istorico-literară.
Astfel, Constantin Bărbulescu a elucidat, în cele trei studii care deschid volumul, câteva chestiuni îndeobște ignorate atunci când se discută despre prezența mediatică a literaturii. Primul ține de „cealaltă literatură“, adică de folclorul literar. Care a acces la microfon, ca să zic așa, încă înainte de înființarea Radioului public, prin constituirea arhivelor fonetice de folclor și dialectologie. Constantin Bărbulescu documentează aici, cu bogăție de detalii interesante, demersurile de înregistrare a folclorului și anchetele dialectale, întreprinse de Constantin Brăiloiu, respectiv, Sextil Pușcariu. De aici și până la programele radiofonice pentru mediul rural, concepute de același Constantin Brăiloiu, n-a fost decât un pas. Apoi s-a trecut la interfațarea cultură-societate, prin sincronizarea acțiunii Radioului public și a Serviciului social, sub cupola Fundației Culturale Regale. Concluziile celor trei studii sunt de natură să alimenteze o imagine mai favorabilă a interbelicului românesc, în care, în pofida neajunsurilor, cultura și societatea românească nici nu au rămas în urma Europei, nici nu au funcționat în voia vânturilor. Încă din aceste prime studii se creionează ceea ce titlul volumului sugerează: și anume, că radiofonia, la noi, nu a fost (numai) un instrument al divertismentului. Ea a fost, simultan, un instrument cultural și, prin cultură, de acțiune socială.
De aceea, scriitorii – cel puțin unii dintre ei – au înțeles repede avantajele difuziunii de masă pe care o asigura radioul, ca și răspunderea față de cuvânt pe care adresarea la microfon o implica. Ligia Tudurachi studiază, cu acribia și pasiunea pe care i-o știam din cărțile proprii, această chestiune, oprindu-se asupra a două cazuri particulare (Tudor Arghezi și George Bacovia). Spre deosebire de un Lovinescu, de Minulescu sau de Perpessicius, relația lui Arghezi cu instituția Radioului este mai puțin cunoscută istoriei literare, deși anumite aspecte ale ei, care țin de perioada 1954-1967 – când scriitorul, recuperat după șase ani de interdicție, a devenit un soi de patriarh al literaturii –, pot fi bănuite. Ligia Tudurachi nu se limitează la a cuantifica prezențele poetului și temele pe care le-a abordat la microfon. Cercetătoarea dezvăluie, pur și simplu, din arhiva Radioului, dar și din publicistica scriitorului, o fațetă nebănuită a acestuia: un Arghezi preocupat de modă și de curentele timpului său, ba chiar un intelectual care reflectează serios la rolul și rostul radiofoniei în cultură și în societate. În privința lui Bacovia, Ligia Tudurachi mută accentele în altă direcție. O interesează vocea poetului, aflat la microfon într-un moment de senectute, în 1954, când poezia sa intrase în ultima etapă a proiectului de dezagregare și despodobire a poeticii tradiționale. Un straniu paralelism între ce se citește și cum se citește se poate deduce din analizele tehnice – altminteri, complicate – la care recurge cercetătoarea. Care, de altfel, duce mai departe studiul individual al foneticii vocale bacoviene, într-un al treilea studiu, consacrat „vocilor de scriitor“ și importanței tezaurizării acestora. Interpretările Ligiei Tudurachi sunt surprinzătoare prin intuiții și prin capacitatea de a le susține științific sau documentar.
A treia autoare, Roxana Patraș, alege două cazuri de scriitori pentru care Radioul public a constituit un instrument indispensabil de proiecție publică a personalității. Mai întâi, Nicolae Iorga, cunoscut autor al Sfaturilor pe întuneric și probabil primul care și-a editat în parte intervențiile radiofonice, apoi Petru Comarnescu, a cărui prezență în investigație este importantă întrucât ilustrează, mai mult chiar decât Iorga, limitele relației literatură-radiofonie. Critic de artă, Comarnescu se lovește în alt mod decât Iorga de imperativul de a se adapta publicului de radio, diferit (nu doar cantitativ) de publicul cititor de cronici plastice. Cele două studii ale Roxanei Patraș acoperă, astfel, în premieră un domeniu de maxim interes pentru hermeneutica literară: pătrunderea instrumentului de comunicare pe teritoriul scrisului propriu-zis. De prisos să adaug că, la fel ca în cazul Ligiei Tudurachi, în studiile Roxanei Patraș se văd limpede calitățile din cărțile sale anterioare: în special portretul „în mișcare“ al unui „Nicolae Iorga radiofonic“ reprezintă, în opinia mea, una dintre valoroasele contribuții la cunoașterea personalității savantului apărute în ultimele decenii.
Am lăsat-o la urmă pe Luana Stroe, care are un doctorat în materie, cu o teză intitulată „O istorie a literaturii române la microfon“. Și ea abordează în volumul de față chestiunea raporturilor literaturii cu mediul radiofonic, mai ales din perspectivă critică. O dată, în studiul de caz care privește fenomenul de vârf al literaturii interbelice, romanul, și reprezentarea sa la microfon. A doua oară, în aprofundarea – inclusiv tehnică – a interferențelor dintre rostire și textul scris și, implicit, a rolului radioului în creația unor autori contemporani. Analizele Luanei Stroe confirmă că radiodifuziunea a fost mai mult decât un suport diferit pentru textele deja tipărite. Romancierii interbelici încep să înțeleagă, prin prezența lor în fața unui public uriaș, cu care literatura nu fusese obișnuită, limitele și disponibilitățile artei lor, iar unii dintre ei își consolidează la microfon poziția în canon. Radioul contribuie, poate mai mult decât orice altceva, la profesionalizarea literaturii, așa cum presa literară o făcuse, la rândul ei, la 1900.
Nu obișnuiesc să scriu despre volume colective de critică și istorie literară. Acesta, însă, merită acolada critică prin profunzimea cercetării, prin unitatea de perspectivă și prin calitatea discursului. Altfel spus, Pentru un stil microfonic interbelic se citește și cu plăcere, nu doar cu folos.