***
Și amintirile triste pot polei existența
ca un guler imaculat pe un gât ofilit
Ca și cum ai gusta un incendiu
stins nu demult
Ca omul care își aruncă umbra
și o ia la fugă, și umbra începe
să țipe din aripa de întuneric
care fâlfâie în inima lui,
Când frunza neagră a uitării,
pe care nu o topește nicio ploaie,
șade pe pragul ușii
***
Nu este glorie în niciun oraș
Sifoane goale fără acid
țin loc de lumânări
în aerul negru fumat pe întuneric
ca niște imagini de pe ochelarul mortului
Totul este OK!
Chiar dacă îți rozi unghiile
sau mesteci
varul de pe pereții de altădată
Ești băiat mare!
După ce-ți pleacă părinții de-acasă,
în vacanțele lor, te dezbraci
și te-așezi pe mochetă, din nou gol,
și stai așa, ca și cum ai fi la maternitate
Dar în loc de lapte bei votcă
și iarăși stai, fără să știi cu ce să începi,
ce să faci mai departe?
Cât de departe?
***
În colțul casei unde am rotunjit tăcerea
eram păianjenul din lună
Te dizolvam ca un smintit,
ca să mănânc un bob, o zgrumă
de aur înglodat în smârc,
de aer despicat de gura ta
cândva îngreunând un scarabeu,
ce nu știa că nu era
Stau în genunchi doar în lumina cerii,
nu am rămas decât un muc de ață
***
Furnicărim crezând că oamenii sunt totul
Habar n-avem de mușuroiul în care ne-nvârtim
Cărând, adăpostind, strângând,
clipe ce nu putem păstra nicicând
În colonii de plastic și beton,
trăim artificial și ne e bine
Dar gratiile cresc, se îndesesc, se-ngroașă
dospite de uitare și de frică,
de drojdia tăcerii care umflă ziua
într-un balon subțire ce se sparge
înzdrențuind trăirile pierdute
prin bălării cu sensuri giratorii
Busole fără nord și fără stea polară,
mucegăim corăbii, ne mai ajunși în port
***
N-am înțeles nimic din clipa
în care ai plecat
O lumânare stinsă-n apă
am rămas
Plecase timpul ca un necunoscut
grăbit și obosit, spre alte țărmuri
mai fragede de carne
N-am înțeles nimic din scoicile nebune,
care închid în perle boala mea,
ce-o vor purta câteva doamne moarte
în catifeaua cețurilor joase
venite din lucirea ultimului far
Nimic n-am înțeles din Atlantida
ce se scufundă blând în mine însumi,
nici din uitarea cursă din clepsidra
din care nasc cenușile alți zei
***
Gândurile trec prin tine ca printr-o piață,
ca printr-o gară fără trenuri,
Și te duc pe tine la apă ca pe un cal
pe care ți-ai călărit viața
Ca o prelungire din-afară a oglinzii
ce nu-ți mai iese din minte
Ca un somn plescăit în gură, sau
ca mâna căzută lângă pat într-o noapte,
Ca pătura ce îmi refuză carnea prea moartă
când toate ușile se deschid cu același zgomot
de piele sfâșiată, de carton uscat,
de tuse înțepenită în gâtlej
Ce faci ? Unde ești ?
Sunt la bere cu prietenii
Sângele-i curge prin părul năclăit
Și are gura plină de nisip
E înfometat și obosit
Mai stai mult ?!!!
Gloanțele-i trec pe la cap
și-n frunzele putrede speră
că nu-l mai vede nimeni
Nu iubito ! Dar știi și tu cum e,
niciodată nu știi când poți pleca.
Întotdeauna mai e cineva
Care mai dă un rând
***
Toți ochii inimii te dor
Stai beat în sângele clepsidrei
care se scurge fără nici un dor
Metaforinele țâșnesc din țeasta ta,
Ca niște focuri reci care iernează
în palma de sub streașina uitării,
de unde sorbi aceeași dulce gheață
ca un păun înțepenit în aisberg,
cu pene de zăpadă ce-au căzut.
Stai răstignit de nimenea vreodată
pe o banchiză ce n-a mai plutit.
E prea târziu ca să mai fie ziuă,
Chiar dacă soarele mai stă pe cer,
un abțibild lipit de-o mână de copil
***
Lumea e o gumă de mestecat
Mestecăm ceasurile, câte-o frunză,
câte-o secundă, în renunțarea
de a aștepta alt anotimp
Încheieturile mâinilor nu mai fac muguri
Când fumul tăcut începe să vorbească,
e semnul că tăcerea se retrage
Ca un reflux rămâi pe lângă tine
Într-o zi poate veni primăvara
chiar lângă coșul crematoriului
și vezi frunzele tinere asaltând moartea
Dar tu alergi după morminte !
Sunt din ce în ce mai puține locuri de veci
și oamenii muncesc toată viața
ca niște țânțari pe o piele parfumată
Ei sunt doar ziua oarecare
din calendarul pe care Ochiul Oglinzii
îi dezbracă încet
Pe cine mințim ?
E ca o repetiție de teatru când
ne sculăm cu moartea în cap
și rămânem pierduți fără gânduri,
sub razele soarelui ca o baie de dimineață
în cormoranul negru cu secera lunii în cioc
***
Vedeam doar umbra unei frunze
care venea de nu știu unde
Poate din vara tremurând
Era afară liniștea uscată
ca de pământ crăpat
Ultimul creion se sfârșise pe zid,
iar mucegaiul înflorit din pereți
era primăvara încarcerată în gând
Gratii erau peste ochii mei,
și-n van scoteam mâna printr-un ochi,
că nu găseam nimic
Era afară o altă închisoare
mai mare decât cea din mintea mea
Toate oscioarele păsărilor vii
pe care le mâncasem,
ședeau în așteptarea unui zbor
scârțâitor prin aer
Hârtia putrezise și era doar mâl
sorbit în delăsare