Încă din gimnaziu, învățământul comunist se ambiționa să ne formeze o convingere care, înghițită pe nemestecate, ne falsifica total modul de-a judeca. Care era aceasta? Noi, puștii, de altă parte și viitorul patriei, trebuia să deplângem faptul că, în perioada interbelică, România a fost o țară eminamente agrară. Băgându-ni-se în cap așa ceva, de la sine înțeles trebuia să recunoaștem că eram și o țară înapoiată, subdezvoltată, inferioară și nu ne puteam compara cu țările dezvoltate, industriale, țări care însemnau ceva pe harta lumii. Cum am spus, neavând încotro, înghițeam gălușca, dar până la urmă de cât am îngurgitat, ni s-a aplecat. În felul acesta am priceput că la baza acestei concluzii abuzive se afla o sinistră manipulare. Propaganda comunistă dovedea cât de perfidă poate fi. Punând, cum ar veni spus, semnul egalității între „agrar“ și „inferior“ împușca mai mulți iepuri dintr-un foc. Așadar, dacă o țară agrară este o țară inferioară, de la sine înțeles se presupune că țara aceasta, respectiv România, are nevoie de un program dur de reforme pentru a o scoate din inferioritate și a-i făuri un destin măreț. Și cine să facă treaba asta decât, logic, comuniștii? Problema transformării României din țară agrară în țară industrială era astfel legată și de schimbarea mentalității. Oamenii încă de mici erau siliți să creadă că industria este superioară agriculturii. În felul acesta politica industrializării nu mai întâmpina niciun obstacol, iar orice efort spre a o susține era salutat și ovaționat. M-am trezit din drogul îndoctrinării în momentul în care după anumite lecturi, și nu din cine știe ce filosofi străini obscurantiști, ci din clasici de-ai noștri, Blaga, Rebreanu, mergând apoi spre Eliade, Noica, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, am înțeles că agricultura nu înseamnă doar o producție de alimente, mai mare sau mai mică, dar este însăși baza integrării noastre în cosmos și în ritmurile naturale ale Ființei. Nu știu dacă „veșnicia s-a născut la sat“, dar în mod sigur tradiția aici își are originile și nicidecum într-un combinat siderurgic sau petrochimic. Politica industralizării nu urmărea doar atingerea unei ținte iluzorii, că doar nu deveneam noi peste noapte mare putere industrială pentru a rivaliza cu Occidentul, ci avea de fapt ca miză un scop diabolic, acela de-a ne rupe dintr-un univers legitim tradițional și de-a ne arunca în haos sau în neant. Propagandiștii partidului în frunte cu eminențele lor, întâi Chișinevschi, apoi Leonte Răutu, vizau o asemenea țintă. Era la urma urmei un fel de castrare a poporului român căruia nu-i iei doar mâncarea de la gură, ci și pâinea spirituală fără de care, într-un viitor neprecizat, va sucomba. Ce a urmat se știe…
Comunismul a realizat o industrializare forțată, a luat de la țărani tot ce se putea lua, pământ, animale, atelaje, a întins astfel coarda până când, spus pe șleau, a ajuns la sapă de lemn. Anii optzeci ai secolului trecut sunt dovada peremptorie a unei politici falimentare. Mai auzi acum pe câte unul care deplânge faptul că nu mai avem industrie, că toată a fost pusă pe butuci, dar uită că aproape tot ce producea industria lui Ceaușescu era nevandabil, stăteam cu marfa pe stoc, iar materia noastră de export pentru a ne plăti datoria externă, deși nimeni nu ne băga sula-n coaste s-o plătim, era tot mâncarea, adică agricultura, horticultura, apicultura, zootehnia etc. România industrială visată de comuniști era un fard crăpat care acoperea figura agriculturii noastre chinuite, biciuite zi și noapte pentru a obține producții din ce în ce mai mari la hectar. Și fiindcă nu aveai cum să le obții, intervenea mașina de fabricat minciuni a propagandei, care scotea din burtă cifre incredibile în a căror realitate nimeni nu credea, dar o țineam tot așa… până când? Până în decembrie 1989…
Ce suntem acum e greu de analizat. Oricum, geme țara asta de analiști politici și economici, așa că nu mai e nevoie de unul ca mine. Dar aș spune că măcar un singur lucru am realizat, adică am înțeles că a fi o țară agrară nu înseamnă ceva inferior, dimpotrivă… Sunt acum pe glob țări bogate, puternic industrializate, care tânjesc după un colț de rai, după un petec de pământ nepoluat, după o viață curată în mijlocul naturii, fără mașini, fără computer, fără telefon. Dar cât poate dura o asemenea evaziune? Și uite așa ajungem să discutăm despre ce se întâmplă acum. Ce facem cu net-ul, cu fb-ul, cu tot ce formează pânza păianjenului electronic care ne suge energiile? Păi, aici e o altă mare perversiune. În loc de industrializare avem acum digitalizare. Nu mai trăim în paradigma hard, ci în paradigma soft. Digitalizarea este tot o formă de-a ne uita originile și de-a ne lansa într-o pseudoaventură a cunoașterii care dacă ar fi, cum zice Blaga, luciferică, încă ar fi bine, dar nu e decât o mare risipă a minții și a spiritului pentru a obține mult mai puțin decât au obținut, bunăoară, comuniștii cu industrializarea lor.