În Demonii există un personaj, am uitat despre cine-i vorba, care, referindu-se la prințul Stavroghin, face o observație tulburătoare. Cuvintele sale depășesc aria cărții și pot forma temeiul oricărei dezbateri privind soarta noastră, a tuturor muritorilor care au raporturi dificile atât cu lumea în care trăiesc, cât și cu ei înșiși. Să ni le amintim: „Când crede, el nu crede că într-adevăr crede… Când nu crede, nu crede că într-adevăr nu crede... Dacă până și Cioran în Ispita de-a exista le-a folosit pentru a-și exemplifica o idee, atunci e de la sine înțeles că ele, aceste cuvinte, au o mare greutate. Greutatea lor ne va apăsa până la sfârșitul lumii. Dar, lăsând la o parte vorbele gonflate, să le analizăm puțin conținutul.
E limpede că după Renaștere destinul umanității a cunoscut o cotitură majoră. Mai exact spus, credința a devenit cu totul altceva față de ce fusese până atunci. Ce fusese? În orice caz, nu doar o stare sufletească, ci exprima condiția superioară a intelectului. Altfel spus, omul care credea cunoștea. Cele două direcții ale spiritului nu erau disociate, ci asociate. Dar la un moment dat în arenă a pătruns știința. Astfel, cunoașterea nu a mai reprezentat un produs superior al credinței, culminând cu revelația, ci a devenit o cunoaștere de ordin științific. Rațiunea a învins viziunea mistică. Omul nu mai avea nevoie de simboluri, ci de certitudini. A cunoaște nu mai însemna să urci pe munte până ajungi la cer, ci să iei în stăpânire o bucată de pământ pe care, prin tehnică apoi, s-o exploatezi pentru a obține multiple foloase. Credința așadar, nemaifiind cunoaștere, a devenit ceva oscilant, nesigur, de care ajung să se îndoiască până și credincioșii. Situația e redată excelent de cuvintele lui Dostoievski. Personajul său pune degetul pe rană și nu-l ridică până ce dinăuntru nu țâșnesc amestecate sângele și puroiul.
Așadar, în momentele în care crezi nu ai siguranța că e vorba de o credință autentică. Când nu crezi, și doar sunt berechet asemenea intervale de timp, refuzi să admiți că ai fi necredincios. Astfel, condiția noastră este absolut chinuitoare. Nu mai putem fi siguri de ceea ce ne-ar da puțină liniște. Pentru omul modern credința nu mai este o oază sau un răgaz, ci o permanentă luptă cu nesiguranța. Nu degeaba a scris Unamuno Agonia creștinismului. Isus nu a fost pe cruce doar ATUNCI, ci el e permanent răstignit, deoarece suferința lui combate tocmai incertitudinea pe care o acuză cei care cu adevărat cred în El.
Diametral opus se află omul de știință care e sigur pe ce știe, iar axiomele pe care se bazează îi garantează confortul mental și sufletesc. Dintr-un fel de cochetărie declară din când în când că e credincios, bla, bla, dar soiul acesta de credință e ca un parfum de roze degajat din buchetul pe care-l duce unei prietene dragi, atât și nimic mai mult… Cunoașterea a expulzat credința într-o zonă a spaimelor și a frământărilor. Când suporți chinurile necredinței te zbați ca un leu în cușcă pentru a-ți salva credința. Când, dimpotrivă, trăiești momentele de grație ale credinței, ajungi în mod inexplicabil sceptic, iar ele, momentele, nu-ți mai tihnesc. E ca o mâncare bună pe care în alte condiții ai devora-o, dar de care, acum, nu te mai poți apropia. Funcționează aici un insuportabil paradox, dar puțini, chiar și dintre credincioși, înțeleg că de acum încolo așa va fi și, dacă vrei să pui în locul cunoașterii credința, trebuie să-ți asumi până la capăt nesiguranța și incertitudinea ei. Trebuie să te iei la trântă cu toate evidențele care îi apără pe ceilalți oameni. Trebuie să spui lucruri scandaloase, care șochează, dar sunt singurele mijloace prin care te salvezi de neantul nepăsării. De aceea, pentru tine cosmosul e o iluzie care oricând se poate destrăma, și nicidecum un organism solid nemuritor. Până la urmă, asta e credința adevărată: o stare agonică a lumii care se află pe prag între ființă și neființă. Când nu crezi nu crezi că nu crezi, când crezi nu crezi că, într-adevăr, crezi… Oricât am despica firul, nu descoperim miezul acestor cuvinte. Dar să nu uităm: revoluțiile tehnico-științifice produse în universul creștin nu au rupt sau nu au vrut să rupă cunoașterea de credință. Spun savanții: orice am făcut, facem și vom face, nu am ieșit, nu ieșim și nu vom ieși din paradigma creștină. Cu alte cuvinte, progresul nostru a primit aviz de la Mântuitor. Îți vine să râzi, dar râsul nu-și are aici loc.
Să fie clar: fără realizările în domeniul științei lumea de azi, așa cum e, nu ar mai fi existat. Ne-am fi scufundat pesemne în barbarie, am fi ajuns o planetă a misticilor și a robilor, am fi fost, Doamne ferește, la chere mul Marelui Inchizitor și probabil că nu am fi știut care sunt binefacerile… penicilinei. Scenariul e sumbru, dar, pe de altă parte, mă întreb: Nu există și acum un temut despot sau, dacă nu mai e el, e măcar umbra lui? Precum oamenii lui Platon, care pe peretele din față văd doar umbre și nu realitatea pro priu-zisă, așa și noi nu avem acces la real. Căci dacă am avea, ne-am pulveriza într-un nor galactic..