Am avut, în copilărie, un patriotic sentiment de dușmănie față de turcii care ne tot tulburau istoria și voievozii. Deși în filmele lui Sergiu Nicolaescu noi eram mult mai buni, în realitatea istorică se pare că am fost tot timpul perdanți. Chiar marele Ștefan cel Sfînt (și destul de violent, cum ziceau cronicarii) a încheiat domnia cu un bir mai mare decît atunci cînd s-a urcat pe scaunul Moldovei.
Acest sentiment latent de dușmănie s-a transformat într-unul de simpatie (temporară) cînd am fost în excursie la Adah-Kaleh, evident, înainte ca insula să fie scufundată de apele Dunării (spre beneficiul electrificării româno-sîrbe). Deși eram în România, m-am simțit în altă țară, despre care știam că va dispărea. Am mai scris despre asta.
Revin la istoria turcilor despre care nu m-am interesat mai deloc o lungă perioadă de timp. În plus, n-am văzut nici telenovelele de la Kanal D și, după ’89, n-am făcut nici comerț cu rulmenți la Istanbul, ca tot românul întreprinzător.
Dar, da, revin la istoria lor, cu un episod extrem de crud dominat de Legea fratricidului. Vin imediat cu lămuriri. Legea a fost scrisă în Codul lui Mehmet al II-lea (apărută între anii 1477 și 1481). Așadar, cuceritorul Constantinopolului este cel care a legalizat și codificat practica fratricidului: „Oricăruia dintre fiii mei căruia îi va reveni sultanatul, este potrivit să-și ucidă frații pentru ordinea lumii“. Uciderea fraților a devenit datorie legală și religioasă (aprobată de muftiu) pentru a preveni fitna (haosul, războiul civil). Există o justificare istorică pentru acestă lege: ea a apărut ca răspuns la Interregnul Otoman (1402-1413), când fiii lui Baiazid I, Mehmet I, Süleyman, Ýsa și Musa, s-au măcelărit timp de un deceniu după înfrîngerea în fața lui Timur Lenk, aducînd imperiul pe buza dispariției. Asta pentru că orice băiat născut în haremul sultanului avea drepturi egale cu ceilalți. Ei nu-și împărțeau moștenirea puterii la notar, ci luptau cu iataganul în mînă pentru acest drept pînă în pînzele albe. Soluția a fost crudă. Numai frate de viitor sultan să nu fii!
Misiunea execuției revenea unui corp de paji surdo-muți. Începînd cu Mehmet al II-lea, curtea palatului era servită, în cea mai mare parte, de acești slujitori dedicați, niște umbre care păstrau în mod natural secretele. Confidențialitate totală.
(Un amănunt: cînd nu se recrutau suficienți surdo-muți din naștere, se proceda la tăierea limbii și spargerea timpanelor unor copii care, devenind adulți, erau încadrați în schema de personal a Curții otomane. Un post bun presupunea sacrificii.)
Surdomuții erau călăi, atunci cînd primeau de lucru, iar în rest, cameriști, grădinari, oameni buni la toate. Își creaseră un limbaj al semnelor numai al lor, pe care însă unii sultani l-au învățat, astfel încît puteau transmite spre execuție ordine neînțelese de dregătorii din jurul lor.
Cînd trebuia executat un dregător, surdo-muții nu se murdăreau pe mîini. De asta se ocupa grădinarul șef. El lua în mînă iataganul și-l scurta de cap pe vinovat. Apoi, îl prindea de păr și-l punea la vedere, pe o coloană de piatră, lîngă așa-zisă „Fîntîna călăului“, din prima curte de la Topkapi. Să îi învețe pe toți trecătorii că li s-ar putea întîmpla și lor asta dacă ar călca strîmb.
Cînd se schimba sultanul, de uciderea fraților se ocupau surdo-muții. Și nu foloseau iataganul, ci o funie de mătase, un fel de șal, pentru ca nu cumva sîngele princiar să se întindă pe pămînt. Folosirea surdo-muților oferea sultanului cel nou garanția că aceștia nu se vor îndupleca la auzul văicărelilor victimei. Așadar, prinții care n-au avut norocul de a se naște primii, erau luați pe sus de patru-cinci călăi, duși într-un cort, ținuți bine de mîini și de picioare și strangulați cu acel fular mătăsos.
Venirea pe tron a lui Mehmet al III-lea a provocat cel mai sîngeros fratricid. Avea 19 frați, unii dintre ei chiar sugari. Toți au fost sugrumați, așteptîndu-se ca alte cîteva concubine însărcinate cu tatăl lui să nască pentru a putea să fie sugrumate și ultimele amenințări la adresa sultanului. Cele 19 coșciuge au fost depuse la picioarele sarcofagului tatălui său, în mausoleul de lîngă Sfînta Sofia, după ce au fost plimbate prin Istanbul și au îngrozit populația.
Odată cu venirea lui Ahmet I pe tron, legea fratricidului a fost abrogată. Pedeapsa cu moartea a fost schimbată în pedeapsa cu închisoarea (pe viață). Prinții erau închiși în cuști (kafes), un fel de apartamente în apropierea haremului. Nu aveau voie să iasă niciodată, iar ferestrele erau extrem de mici. În schimb, aveau parte de tot confortul, fiind serviți cu mîncare și băutură de eunuci negri sau de foștii călăi surdo-muți. Li se aduceau și femei, de obicei sterpe. Sau cadîne care, dacă cumva rămîneau însărcinate, erau supuse unui avort obligatoriu.
Suleiman al II-lea a stat în cușcă patruzeci de ani, după care, la moartea sultanului, a fost scos și pus direct pe tron, traumatizat, paranoic, fără nicio pricepere de conducător. Și nu e singurul exemplu. Au mai fost cazuri de sultani care au trăit la început în cușcă și care, puși pe tron pe cînd nu se mai așteptau, au contribuit la declinul Imperiului Otoman.
În materie de relație fraternă, noi am rămas doar cu expresia blîndă, dar cumpătată: „Frate, frate, dar brînza-i pe bani“. Și cu jocul copilăriei unora dintre noi, „Nu te supăra, frate!“