Consider poemul „Un dor fără sațiu”, din volumul Pe-o gură de rai, o ars poetica, deoarece aici se întrevăd câteva linii de forță ale viziunii poetice a lui Emil Botta, precum și ale manierei sale de a configura un univers liric ce și-a păstrat fizionomia până la ultima sa expresie. Dorul, Himera și rătăcirea au influențat imaginarea spațiului poetic, acea „lume profundă, secretă, acea vie de l’espace nepercepută de ochiul nostru”, după cum spune însuși poetul (Emil Botta interpretat de… Introducere și aparat critic de Doina Uricariu, antologie de Paul P. Drogeanu, Editura Eminescu, București, 1986, p. 50). Dacă, teoretizând dorul-dor, Lucian Blaga se referea la dorul în sine, diagnosticat printr-o melancolie difuză, dorul fără sațiu din poezia lui Emil Botta este dorul de nemărginire, un dor fără spațiu care depășește limitele închipuirii și se revarsă asupra tărâmurilor altor lumi. O asemenea stare de suflet ce transgresează fruntariile lumești exprimă tocmai neputința dramatică a ființei umane de a accede la aceasta: „Zicalele unui fluier depărtat/ ce dor le aduce?/ Dorule, frate de cruce,/ m-ai îngenunchiat./ Cum se cade unui rob ce sunt […]” („Cetele”, în vol. Pe-o gură de rai). Himera, cuvânt scris cu majusculă, aparține mitului personal al lui Emil Botta. Fiind obiectul dorinței, ea ispitește, amenințând cu înfrângerea și răpirea, așa încât poemul „Un dor fără sațiu” se constituie într-o efigie lirică a neîmplinirii existențiale.
Pentru Doina Uricariu, Himera, „chintesență a grotescului și proiecție a utopiei, e autohtonizată printr-o semnificativă identificare a ei cu «dorul nesfârșit», cu «nepacea» sufletului, cu «setea» ce-l arde mereu, cu un vis despre o «planetă pierdută». Devine astfel un simbol al infinitului lăuntric, o aproximare a dublului, a acelui ego alter, întruchipând refuzul mărginirii” (Apocrife despre Emil Botta, Editura Cartea Românească, București, 1983, p. 408). Totuși, poetul nu-i atribuie Himerei conotații pozitive din seria promisiunilor ce țin de căutarea și regăsirea paradisului pierdut sau de pătrunderea tainelor transcendenței. Făgăduința depășirii de sine este inseparabilă de pericolul destrămării, deoarece Himera îl atrage pe poet spre un spațiu în care identitatea de sine este șovăitoare: „am pierdut fiindcă m-am pierdut/ la vederea Himerei,/ în adâncul himeric al ochilor săi,/ într-un complicat labirint/ am căzut” („Memorial”, în vol. Vineri).
Prin urmare, nu numai că eul liric nu află ceea ce dorește din tainele Firii, dar, în contact cu obiectul dorinței, își simte subminată identitatea. Privirea Himerei în față înseamnă intrarea în labirintul cunoașterii ei, fără a avea asigurată putința vreunei ieșiri. Versul „adâncul himeric al ochilor săi” sugerează că labirintul pe care îl trasează și impune Himera ține de experiența intimă. Paul Dugneanu explică o dublă eroare pricinuită de această situație: „Nu întâmplător în mitologia sa lirică, Himera ca personaj, scris cu majusculă, ocupă o treaptă privilegiată (sonetele lui Gérard de Nerval se intitulează Les Chimères). Poetul acuză o dublă eroare de perspectivă: existența privită ca himeră și himera percepută ca existență. Și de aici se naște un dublu impact, o îndoită înstrăinare a eului, ca urmare a imposibilității de a se acomoda cu această translație anamorfotică a celor două nivele ontice” (Universuri imaginare, Editura Cartea Românească București, 1981, p. 99).
Himera destabilizează fundamentele realului și pune sub semnul mirării și al întrebării identitatea celui care îl locuiește, o astfel de instabilitate regăsindu-se și într-o ipostază teatrală a poeziei marelui actor Emil Botta: „Și pe aceste file/ notez sibile, inscripții,/ ca un mare actor/ trăind și murind, nefiind și fiind/ în fantastice roluri,/ în imaginara, tragica lume a sa,/ în carcera grea, de ghiață și fum./ […]/ De multe ori a murit pe scenă,/ însă niciodată acum” („Memorial”, în vol. cit.). Fiecare rol îl îndepărtează pe actor de o identitate definitiv conturată, pentru că el există prin ceea ce joacă și pierde în ceea ce joacă. Multiplicarea măștilor îl împiedică să se stabilizeze pe actorul care a murit de multe ori pe scenă, „însă niciodată acum”. Repetiția pare să pregătească o moarte de-a binelea, dar adverbul „acum” răstoarnă perspectiva și nu mai știm dacă asistăm la o dispariție reală, la un nou rol jucat sau la încă o reprezentare a dispariției. De aceea, lumea teatrului înseamnă pentru Emil Botta figura unei conștiințe care nu este aptă să iasă din propriile reprezentări fără riscul de a nu mai trăi autentic. Himera și masca teatrală reprezintă două expresii ale aceleiași crize: prima provoacă alteritatea eului liric, cea de-a doua îl determină să-și diversifice ipostazele.
Dacă Himera este iluzia seducerii, rătăcirea măsoară intensitatea atracției neduse niciodată la o împlinire aievea. Versul „Și pururi n-am pace” („Un dor fără sațiu”, în vol. cit.) exprimă evidența că neliniștea nu este o stare trecătoare, constatarea „nimic nu mă stinge, nimic nu m-alină” înlăturând orice posibilitate de consolare. Nici măcar distanțele astronomice și timpul dilatat nu vindecă „nepacea”. Ceea ce afirmă Doina Uricariu în citatul de mai sus, văzând Himera ca pe o proiecție a unei utopii și simbol al infinitului lăuntric, intră în aparentă contradicție cu o interpretare a lui Constantin Fântâneru: „Poezia d-lui Emil Botta nu indică direcția niciunei transcendențe. O așezăm printre cele mai dezolante confesii lirice din câte cunoaștem. În loc de raze, între cer și pământ balansează funiile sinuciderilor adamice, spânzurătorile orgolioase, ale spaimei semețe în așteptarea «Întunecatului April», de asemeni cu apele nu se logodește cerul, ci ele sunt mediu prielnic înecărilor, sinuciderilor celui desperat” (apud Emil Botta interpretat de…, ed. cit., p. 135).
Aproape jumătate de veac desparte aceste opinii care contrapun cele două fațete ale universului poetic al lui Emil Botta. Himera rămâne atât promisiunea unui dincolo, dar și dovada neputinței de a-l atinge, în timp ce prezența imaginarului religios în poezie nu promite și accesul la transcendență. Deși este mesagerul care anunță mântuirea prin căpătarea liniștii sufletești, îngerul nu înlătură neapărat și „nepacea”. Totodată, faptul că eul liric continuă să aștepte un semn divin (măcar un „pui de înger”, cum ar spune Arghezi) sugerează că năzuințele utopice nu au fost abandonate: „Așteptând Cetele,/ am încremenit,/ florile dalbe m-au năpădit./ Din mormântul ce mi-am durat,/ aud al albinelor zumzet fermecat./ Mierea morții nu e rea la gust,/ când înnebunești/ așteptând Cetele! […] Dar îngerul meu e aproape/ și veni-va el să mă dezgroape./ «Cu soarele-n cer, va spune, va/ îngheța în lumină vei sta!»/ Și voi îngheța/ așteptând cetele” („Cetele”, în vol. cit.). În poezia lui Emil Botta, așteptarea este însoțită de „nepace” și dorința izbăvirii.
Aspirației către transcendență i se deschid mereu noi orizonturi de neatins, în timp ce refuzul transcendenței nu ostoiește dorul de nemărginit. De aceea, finalul poemului „Un dor fără sațiu” capătă o valoare distinctă: „Și parcă aș visa o planetă pierdută”. Eul liric pare a visa planeta, ceea ce sugerează că nu are parte de revelația așteptată (care, oricum, nu vine când te aștepți). Sentimentul dorului necesită distanțarea, dar se și nutrește din absență. Carmelia Leonte surprinde una dintre formele acestei experiențe: „Dacă pe Bacovia îl caracterizează o dorință morbidă de claustrare («stam singur în cavou»), o spaimă de a nu fi «tras podul de la mal», Emil Botta, ca urmare a unui resort ce acționează cu sens schimbat, cunoaște dezolarea de a întinde un pod care duce în gol, în Absență” (Emil Botta: căderea în spectacol, Iași, Editura Junimea, 2009, p. 131). După cum știm, o trecere nu presupune și neapărata ajungere la destinație. Emil Botta, care nu a ieșit deloc din țară, scrie o poezie mai mult a (în)depărtării decât una a recluziunii.
Cu toate acestea, lunaticul autor al Întunecatului April nu este tentat de fuga din real înspre universuri compensatorii. Imaginarul cosmic și aspirația utopică au drept contrapondere inevitabila forță gravitațională, apăsarea teluricului și senzația că lumea nu poate fi părăsită, oricât ar fi tentat cineva de ideea levitației. Referindu-se la – ce-i drept – proza scriitorului, Radu Călin Cristea observă: „…contactul cu solul provoacă personajelor lui Emil Botta curioase infirmități dinamice; aproape că nu se poate închipui o mișcare mai copleșită de propria inerție, mai șovăitoare, mai greoaie decât aceea a eroilor lui Botta; deplasându-se (e un fel de a spune) ca niște Antei schilozi, cărând parcă în trup întreaga greutate a sferei pe care o calcă în picioare, nedesprinși încă total de convulsiile magmei primordiale, «pământenii» lui Botta sunt cu certitudine bolnavi de gravitație” (Emil Botta. Despre frontierele inocenței, București, Editura Albatros, 1984, p. 16).
Mărturisirile lui Emil Botta oferă un contrapunct semnificativ discursului poetic. Într-una dintre ele, poetul afirmă că a crezut într-un „alb și îndepărtat teritoriu” și că a ascultat „mesagiul altei vieți” (Emil Botta interpretat de…, ed. cit., p. 50). În alta, vorbește despre „nostalgia țărmurilor îndepărtate” (ibidem). Astfel de confesiuni confirmă intensitatea atracției către o supra-realitate de dincolo de trena vieții cotidiene, dar nu este exclus refuzul unor asemenea tentații. Într-o referire la Rosa Alchimica, poetul se întreabă dacă ar trebui să dea crezare Demonului, care îi propune „un spațiu și un timp fără limite, dincolo de bizarele porți” (ibidem, p. 63), fiind gata să desfidă asemenea invitație.
Ceea ce există dincolo atrage tocmai pentru că iscă ispite, dar poetul se teme de prețul ce ar trebui plătit. În același spirit el își exprimă și părerile despre călătorii (care nu au fost efectuate nici măcar până în Bulgaria), pentru că îi place prea mult „incognoscibilul, cauza cauzei” (ibidem, p. 72). Dacă ar vedea Sena, Luvrul (numit altundeva „Lupăria”) sau Tamisa, s-ar simți pierdut într-un univers „despuiat, gol ca o nucă fără miez” (ibidem). În locul călătoriilor geografice, scriitorul preferă ocolul „în jurul odăii mele, în misterioasa mea odaie” (ibidem), care i-ar permite cunoașterea aprofundată a spațiului lăuntric. Spațiul domestic este asimilat unui labirint interior pentru că nu se lasă epuizat de cunoaștere. Călătoria în jurul odăii este de fapt una efectuată în jurul unei limite de nedepășit și care, tocmai de aceea, oferă uși deschise imaginarului. Poetul caută depărtarea prin adâncirea spațiilor interioare.
Scrierea de versuri despre dorul fără sațiu și spațiu presupune raportarea la o ființă care nu locuiește pe deplin nici lumea, nici visul, nici propriul interior și nici propria interioritate. În originalul spațiu poetic configurat de Emil Botta, Himera privește, eul liric rătăcește, iar dorul călătorește.