Puțini poeți au cunoscut în timpul vieții, asemenea lui George Coșbuc, un succes atât de mare, intrând foarte repede în conștiința publică (să ne gândim că poemul de referință Nunta Zamfirei a fost scris pe când poetul avea 18 ani). Cu toate acestea, puțini dintre ei au suferit în posteritate variații atât de mari între validarea valorii și scăderea interesului pentru lectură. Poetul care, la finele secolului al XIX-lea, a fost considerat drept o contrapondere la modelele poetice dominante, a ajuns, în anumite perioade ale secolului următor, să fie trecut în rândurile scriitorilor vetuști, el fiind arondat convențiilor poetice refractare la sensibilitatea modernă. De vină pentru această situație a fost, desigur, mutația valorilor estetice, dar și natura operei sale poetice. Este vorba despre raportul acesteia cu contemporaneitatea, precum și despre dificultatea de a defini originalitatea unei creații ce pare să se sustragă contingențelor.
A fi actual nu înseamnă pentru un scriitor neapărat să fie contemporan cu o perioadă, după cum a fi inactual nu presupune să fie apreciat ca lipsit de valoare în timpul vieții. Dificultatea de a-l plasa corect pe George Coșbuc într-o anumită paradigmă este sporită de impresia de atemporalitate pe care o lasă o parte însemnată a operei poetice. Mihai Zamfir observă că: „atașat unor surse culturale aproape ignorate la începutul secolului XX (poezia clasică latină, lirica medievală, clasicismul german, literaturile orientale), Coșbuc are meritul de a le fi actualizat, în limba română, sub forme surprinzătoare, de indiscutabilă originalitate. Cea mai reușită parte a poeziei lui se prezintă cronologic izolată, suspendată într-un atemporal care îi asigură supraviețuirea” (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, I, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 387). Prin urmare, atemporalitatea este susținută de dăinuirea în posteritate. Este de semnalat că îndepărtarea de modelele poetice dominante prin recurgerea la tradiție îi ușurează lui George Coșbuc accesul la o formă de modernitate în răspăr.
Atemporalitatea desemnează un principiu de organizare a lumii poetice, în vreme ce inactualitatea privește raportul, variabil istoric, dintre operă și cititorii ei. Gheorghe Grigurcu se referă la inactualitatea poeziei lui George Coșbuc în termenii următori: „Există sentimentul difuz al inactualității ei. Însemnătatea ei pare a se menține datorită unei subvenții de conștiință. O admitem într-o rezervație istorică, precum o specie pe cale de dispariție, dar n-o mai resimțim în contemporaneitatea noastră, integrată ciclului axiologic curent. Îi acordăm o recunoaștere de principiu, dar n-o omorâm cu frecventarea efectivă, emoțională” (De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, Editura Minerva, București, 1989, pp. 46-47).
Prin urmare, prestigiul unui scriitor nu este totuna cu emoția estetică prilejuită, poziția lui E. Lovinescu fiind de așteptat când spune că autorul Baladelor și idilelor era înclinat spre împrumuturi. Nimic rău în aceasta (procedeul se pliază, de altfel, principiului sincronismului), dar, potrivit părerii marelui critic, „…în sânul poeziei de azi, el și-a pierdut, însă, orice actualitate” (Istoria literaturii române contemporane, II, București, Editura Minerva, 1973, p. 408). Promotorul literaturii urbane l-a considerat pe George Coșbuc inactual, pentru că „fondul lui sufletesc pornește din linia evolutivă a lui Alecsandri, adică senin și idilic, pentru a nu spune sărac, cu o mare obiectivitate, dar și cu lipsă aproape totală de lirism” (ibidem, pp. 410-411). Din moment ce poetul nu a corespuns grilei sale moderniste prin ceea ce a fost catalogat drept „lirism obiectiv”, înseamnă că E. Lovinescu nu credea în valoarea estetică a creației sale. Însă perspectiva lirismului obiectiv este o altă modalitate de a exprima afectivitatea.
Așa înțelegem observația lui Lucian Valea privind deosebirea dintre om și poet: „Omul Coșbuc, așa cum ne privește din fotografii, nu seamănă, deloc, cu poetul Coșbuc, așa cum ni-l sugerează opera. Nimic din subțirimile și finețurile estetice, prezente în poezie, nu transpare pe figura lui, care e mai degrabă a unui funcționar imperial de bancă” (Coșbuc în căutarea universului liric, Editura Albatros, București, 1980, p. 197). Nici mărturisirea scriitorului însuși nu indică existența unui poeta faber disciplinat: „Mi-e groază de orice regularitate a timpului; nu hotărăsc niciodată nimic înainte, pe toate le las la bunul plac al momentului. Câte două săptămâni nu scriu nimic, dar apoi câte alte două săptămâni fac abuz de muncă. […] Poeziile mele le compun cântându-le, și am atâtea melodii în cap câte poezii am scris. Ca să le pot cânta, ori mă închid într-o odaie, ori plec pe câmp, dar mai cu voie compun când călătoresc cu trenul, stau afară pe platforma vagonului și acolo îmi bombănesc versurile în pace, căci zgomotul trenului îmi covârșește cântecul” (Anchete literare în perioada 1890-1914, ediție de Victor Durnea și Gheorghe Hrimiuc-Toporaș, Editura Alfa, Iași, 2005, p. 34). Într-adevăr, autorul Firelor de tort are capacitate neobișnuită de a versifica, ușurința mânuirii ritmurilor și a cuvintelor, care au făcut ca poezia lui să fie ușor de învățat pe de rost. Ritmul susținut și relativa ei simplitate au impus-o receptării mai curând în regim melodic.
Mărturisirea este prețioasă nu atât pentru că ar contrazice ideea unei conștiințe artistice riguroase, cât pentru faptul că dezvăluie o posibilă disociere între spontaneitate și rezultatul procesului creator. De aceea, relativa simplitate a multor poezii nu trebuie confundată cu superficialitatea. Poziționând locul lui George Coșbuc în istoria poeziei românești, Mircea Scarlat insistă, de altfel, pe ideea că accesibilitatea majorității poeziilor sale nu presupune deloc ușurința realizării lor: „Estetica lui este clasicizantă și, ignorând meditațiile moderne asupra poeziei, Coșbuc dă impresia atemporalității, ceea ce conferă versurilor sale aura creațiilor durabile, făcute parcă pentru vecie. […] el este mai «vechi» decât toți poeții români notorii din jurul anului 1900. Aceasta a făcut ca el să nu aibă o influență decisivă asupra marilor creatori ce i-au urmat, în ciuda popularității cu totul deosebite a versurilor lui. Coșbuc este unul dintre cei mai tipici reprezentanți ai convenției clasicizante, multe dintre trăsăturile caracteristice acesteia putându-se exemplifica cu versurile lui. Majoritatea poeziilor sunt accesibile, ceea ce nu înseamnă deloc facilitatea compoziției” (Istoria poeziei românești, II, Editura Minerva, București, 1984, p. 161). Atemporalitatea se realizează și prin limbaj, deoarece lexicul popular și arhaic este ales cu atenție, iar absența neologismelor, specifice modernității poetice, contribuie la formarea impresiei asupra unei comunități sustrase timpului istoric.
Dacă satul din universul poetic al lui George Coșbuc nu poate fi asimilat totuși unei comunități năsăudene strict localizabile, el poate fi văzut ca un construct imaginar utopic. Petru Poantă este îndrep tățit să insiste asupra caracterului livresc și conven țional al unui astfel de spațiu imaginar, care nu trebuie confundat cu lipsa de autenticitate. Criticul acordă utopiei determinațiile sale iluministe, literare și sociale: „Coșbuc nu a fost țăran, dar a visat el oare să trăiască precum acesta sau, dimpotrivă, a vrut să inventeze o «utopie» literară în care țăranul să trăiască conform unui cod al acesteia? […] Utopia sa are demnitate, dar nu grandoare. În spațiul ei, ideile sunt democratice, dar în viață nu se poate sustrage rătăcirilor” (George Coșbuc. Poetul, Editura Demiurg, București, 1994, p. 25).
Rezerva avută față de „rătăciri” este de reținut, deoarece universul poetic al lui George Coșbuc nu este armonios ori lipsit de contradicții. Utopică ar fi surprinderea unui crâmpei din viața sătească unde relațiile interumane ar ajunge la o formă ideală. Andrei Bodiu se referă și el la această problematică: „El e un poet în mod esențial eclectic în opera căruia se topesc clasicismul greco-latin, neoclasicismul, romantismul Biedermeier, simbolismul. Toate aceste convergențe vizibile în opera autorului se circumscriu estetismului, unui anume tip de estetism care-l face pe Coșbuc contemporanul lui Anghel sau al lui Macedonski. Sensul unificator al operei sale este ceea ce am putea numi estetizarea lumii” (George Coșbuc. Monografie, Editura Aula, Brașov, 2002, p. 11).
Relația dintre utopie și estetizarea lumii este sesizantă în idile, unde existența nu se organizează în jurul marilor ceremonii colective. Dacă ceremonialurile nunții și ale înmormântării, prezente în arhicunoscutele poeme, trasează pragurile majore ale vieții rurale, idilele încropesc mici scenarii ce surprind momentele în care individul își exprimă sentimentele grație codului erotic de tip tradițional. Însă idilismul rămâne, în mare parte, una dintre părțile cele mai atacabile ale operei lui George Coșbuc. Tocmai partea cea mai cunoscută și mai accesibilă a creației sale este și cea mai expusă caducității estetice. Codul erotic, limbajul popular stilizat și convențiile galante din alt secol sunt previzibile, iar unele poeme sunt receptate mai degrabă ca documente ale unui gust literar vetust. Această limită explică, fie și parțial, sentimentul inactualității semnalate de Gheorghe Grigurcu.
Nu este suficient să asimilăm convenția lipsei de originalitate, deoarece convenția idilică este prelu crată de George Coșbuc prin ritm, oralitate, joc dramatic și adaptarea codului livresc la un mediu lingvistic autohton. Aici revin asupra observației lui E. Lovinescu potrivit căreia poetul era, prin natura inspirației sale, dedat împrumuturilor. Constatarea criticului este relevantă, dar nu constituie singura judecată de valoare ce se poate aplica poeziei lui George Coșbuc, deoarece, așa cum împrumutul nu presupune lipsa originalității, nici tradiția nu este opusul spiritului inovator. Reacția poetului la cosmopolitism, prin evitarea imitației servile, întorcându-se la folclor și la limba populară, trebuie interpretată ca o poziție moderată, apropiată de spiritul critic teoretizat și aplicat de G. Ibrăileanu. Iar faptul că George Coșbuc nu a influențat pe marii creatori de după el nu invalidează originalitatea sa. Formula poetică personală a fost greu de urmat, Liviu Rebreanu făcându-i o astfel de evocare: „…a fost un singuratec, n-a făcut școală. A făcut, însă, mai mult: a răsturnat școlile. Era atât de personal, încât imitatorii nu-l puteau apropia. Cel mult forma puteau s-o nemerească. Poezia lui, însă, e poezia sufletului, izvorâtă din suflet și vibrând în suflete. Și aceasta nu se poate contraface” (Coșbuc văzut de contemporani, ediție de Al. Husar și Georgeta Dulgheru, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 254).
George Coșbuc nu trebuie apărat în atitudinea față de modernitate și nici recuperat printr-o actualizare forțată. El trebuie citit în specificitatea formulei sale, cu limitele și realizările ei, cu convențiile și transformările pe care le presupune. Numai în felul acesta putem înțelege că atemporalitatea sa nu este o fugă din timp, că inactualitatea nu este ceva condamnabil și că originalitatea nu exlude normele clasicității. În această problemă de poeticitate care nu se rezolvă prin regula de trei simplă se află tocmai interesul critic durabil al operei lui George Coșbuc.