În 2001, Mircea Iorgulescu avea în spate o solidă carieră de cronicar literar, de autor de monografii critice dedicate unor autori precum I.L. Caragiale și Panait Istrati și de jurnalist radio în străinătate. Părăsise intempestiv România în 1989, cerând azil politic în Franța. A lucrat pentru Radio Europa Liberă până în 1996, ajungând chiar directorul-adjunct al secției pentru limba română după mutarea postului la Praga. Contribuțiile sale au fost, în toată această perioadă, demne de admirație. Cu întreruperi, a colaborat și la Radio France Internationale, pentru care, cu destulă operativitate, a realizat un material despre articolul publicat de Tony Judt în The New York Review of Books, în 1 noiembrie 2001. La fel de prompt, comentariul publicistului român a fost preluat de revista 22, în numărul 46 din 2001.
Relatarea radiofonic-scriptică a lui Mircea Iorgulescu e îmbrăcată în straie cât se poate de ingenioase. Autorul nu abordează direct subiectul care, în mod evident, îi suscitase, în cel mai înalt grad, interesul. Preferă să îl prefațeze cu câteva paragrafe redate pe un ton sec, informativ, referitoare la un articol din The Irish Time (preluat de Courrier international), unde Versailles-ul construit pe vremea lui Ludovic al XIV-lea nu era perceput drept ceea ce este – adică o splendidă realizare arhitectonică –, ci „rezultatul unei nemăsurate ambiții, potolite prin violență“. De ce a avut Mircea Iorgulescu nevoie de acest preambul? Simplu: pentru a-și făuri o platformă de obiectivitate. Pe bună dreptate, considerațiile din ziarul de la Dublin sunt considerate niște elucubrații — autorul articolului afirmase, între altele, și că Franța secolului al XVIII-lea era „puterea neguvernabilă a Europei, un prototip al Germaniei secolului XX“. Adică al acelei Germanii care a dat nazismul și hitlerismul. La ce bun această introducere? Pentru a induce, subliminal, ideea că articolul lui Tony Judt intră în aceeași categorie, a opiniilor aberante. Drept urmare, a recomandat ca textul să fie receptat așa cum fusese și cel din cotidianul irlandez: cu glacială indiferență. Luat de avântul retoric, polemistul a adăugat și o indicație ironic-sarcastică: „A consommer avec modération“.
Dacă ar fi rămas în acest stadiu, dacă s-ar fi cantonat în olimpianismul detașării și obiectivității (fie el și mimat), lucrurile ar fi fost acceptabile. Numai că demersul lui Mircea Iorgulescu emană orice, numai moderație nu. Cu experiența lui publicistică, nu i-a fost greu să abordeze masca imparțialității. El scrie, în primă instanță, cu aerul că scoate textul lui Judt din categoria celor pe care tocmai le veștejise, că acesta ar fi altceva decât improvizația răuvoitoare a jurnalistului de la The Irish Time: „Articolul din The New York Review of Books are însă aparența unui studiu, elaborat minuțios, pe baza unei ample bibliografii din domenii foarte diverse, de la istorie la economie și de la filozofie la literatură. E prevăzut, de altfel, cu nu mai puțin de 28 de note de subsol, unde sunt indicate surse și sunt date informații ce sugerează o impresionantă muncă de documentare, chiar uimitoare adesea prin grijă pentru detaliu“.
Mai mult, Iorgulescu subliniază că nu avem de-a face cu „o însemnare subiectivă, o «impresie», o «opinie»; este, dimpotrivă, o cercetare de tip academic, sistematică și erudită“. Nu va scăpa însă cititorului mica stratagemă prin care sădește dubiul —„cel puțin ca aspect general“. La fel procedase și în citatul anterior, unde plasase oarecum dezinvolt un cuvânt menit să relativizeze ceea ce urma să afirme. E vorba de substantivul aparență atașat descrierii „studiu științific“. Mircea Iorgulescu nu ezită să sublinieze originalitatea stilistică a scrisului lui Tony Judt: „autorul nu-și refuză plăcerea câtorva evadări din lumea impersonală a științei în cea emoțională a evocării unor experiențe proprii intens trăite. Din limbajul conceptual, arid și auster, în cel confesiv, patetic și cald, «artistic». Este un procedeu retoric de mare efect“.
Mircea Iorgulescu știa prea bine cine era Tony Judt. Prin urmare, n-a consumat inutil gloanțele pentru a încerca să-i dărâme — fără sorți de izbândă — statuia solid ancorată în mediul academic-intelectual american și internațional. Micile flaterii la adresa acestuia aveau însă un rol dublu. Pe de o parte, de a-i conferi celui căruia îi comenta textul alibiul analistului nepărtinitor, pe de alta, de a crea premisele pentru contestarea ulterioară a meritelor pe care inițial i le recunoscuse: în final, „procedeul retoric de mare efect“ se va metamorfoza într-o banală „contribuție artistică“. E o stratagemă polemică bine cunoscută: mai întâi trimiți pe adresa adversarului un buchet cu flori, apoi intri cu buldozerul în casa unde locuiește.
Mircea Iorgulescu îi recunoaște lui Tony Judt statutul de personaj academic eminent doar pentru a-l transforma într-o țintă. Astfel, referința acestuia la situația ecologică a României, unde „pretutindeni comunismul a produs dezastre“, și constatarea că „aici catastrofa este mai întinsă și mai gravă decât oriunde în altă parte“ sunt considerate fără suport obiectiv nu pentru că n-ar fi fost reale, ci pentru că Judt n-a oferit datele oficiale care să probeze existența faptelor. Altfel spus, omul de știință Judt se descalifică atunci când își folosește propriile percepții și nu citează din statistici:
„Logica internă a unei analize academice ar fi cerut indicarea datelor sau a surselor pe care se bazează o asemenea importantă afirmație. Nu există așa ceva în articolul din The New York Review of Books“.
Să ne dumirim puțin. Tony Judt scrisese: „În centrele industriale din Transilvania (…) poți simți otrava în aerul pe care îl respiri, așa cum am constatat eu într-o recentă călătorie acolo“. E vorba, așadar, de perceperea organoleptică a unei situații pe cât de evidente, pe atât de tragice. Aflat pe malurile Senei, Mircea Iorgulescu uitase complet de dezastrul ecologic în care se prăbușise România în perioada industrializării forțate a lui Ceaușescu. Probabil că rostirea numelui localității Copșa Mică l-ar fi făcut să exclame dezgustat: „Mais qu’est-ce que c’est que ça?!“ Pesemne că vigilentul condeier n-a zăbovit, măcar cât staționa trenul în gară, în nefericita urbe – timp suficient ca o cămașă albă să se impregneze până în adâncimile texturii de funinginea ce acoperea ca un văl negru, gros și fără scăpare localitatea.
Chitit pe decredibilizarea lui Tony Judt, Mircea Iorgulescu a devenit opac la ceea ce știa orice individ alfabetizat din România acelui moment: că, în special în anii 1980-1990, numeroase orașe din România se aflau pe lista celor mai poluate locuri din lume. Copșa Mică ajunsese simbolul extrem al intoxicării din motive industriale. Imaginile de satelit — la care Mircea Iorgulescu ar fi avut acces cu ușurință în anul 2001 — arătau în locul unei așezări umane normale o uriașă pată neagră. Nu mult mai bine stăteau lucrurile — ca să ne rezumăm doar la Transilvania — la Baia Mare, Zlatna, Hunedoara, Călan, Mediaș, Turda, Câmpia Turzii etc. Era de notorietate că orașele Copșa Mică, Zlatna și Baia Mare alcătuiau un înspăimântător triunghi al noxificării cu metale grele.
Ei bine, pe un ton ritos, Mircea Iorgulescu pretinde date, grafice și surse! Neproducându-le, decretează că Tony Judt nu se ridică la înălțimea unui discurs științific convingător pentru exigentul intelectual care mărturisea că începuse, la patruzeci și opt de ani, scrierea unei teze de doctorat. Mai bine mai târziu decât niciodată! Neînduplecat, el concluzionează: „Pentru un articol științific, de factură enciclopedică, argumentul (adică mărturia personală a lui Tony Judt, n.n., M.M.) e cam șubred“. După care urmează o lovitură sub centură în cel mai… nepoluat stil dâmbovițean. Deoarece avusese îndrăzneala de a face o afirmație aflată la îndemâna oricui, profesorul de la NYU devine complicele politicii anti-ecologice a Statelor Unite. Pe un ton ce îmbină disprețul și sarcasmul, Iorgulescu trage o primă salvă destinată să arunce o cruntă îndoială asupra onestității și competenței istoricului american de a produce raționamente credibile.
Mutarea discuției din planul factualului în cea a procesului de intenție dovedește însușirea temeinică a artei manipulării. Victimă, el însuși, a atacurilor sub centură practicate de publicațiile de obediență securist-comunistă din ultimul deceniu al comunismului românesc, Mircea Iorgulescu apelează la tipul de justificări uzitate de prigonitorii săi. E greu să nu descifrezi în asta fâlfâitul de aripi al sindromului Stockholm: „Emoționantă totuși sensibilitatea ecologică a unui autor care trăiește în statul considerat a fi cel mai mare poluator mondial, stat ce se împotrivește energic semnării protocolului de la Kyoto!“ După care, fâșâind ca o ghilotină ce se prăvale spre gâtlejul fragil al victimei, cade verdictul: „Neglijențe, inexactități, omisiuni“.
Și toate acestea deoarece Tony Judt a avut nesăbuința de a descrie ceea ce a văzut cu propriii ochi și a simțit în plămâni. Pe ce se bazează cele trei vocabule ce sună a sentință irevocabilă, dăltuite apodictic în celuloza paginii pe care-și încrustează Iorgulescu încruntatele ziceri — nu știm. Mystère et boule de gomme!, cum se spune în franceza în care-și redacta lucrarea de doctorat. Pentru că împărtășesc cu Mircea Iorgulescu cel puțin pasiunea pentru Caragiale, admit că triada mai sus citată — „Neglijențe, inexactități, omisiuni“ — mi-a adus în minte nemuritoarele cuvinte rostite de Rică Venturiano atunci când încerca să fugă pe fereastră și când s-a lovit cu capul de zid, turtindu-și pălăria: „Pardon!… Scuzați!… Bonsoar!“