Tony Judt provine dintr-o familie de evrei englezi în care marxismul și anti-comunismul mergeau mână în mână — oricât de stranie ar părea această alăturare. Social-democrat prin convingeri și experiență, a fost convins că starea deplorabilă a lumii se explică prin renunțarea la câteva din marile idei de stânga enunțate de-a lungul secolului al XX-lea. Era atât partizanul programului de reforme economice de după Marea Criză din America, inițiat de președintele Franklin D. Roosevelt, cunoscut sub denumirea The New Deal („Noul curs“), cât și al lui The Great Society („Marea societate“), cât și al încercărilor de reforme sociale și de extindere a drepturilor, de combatere a sărăciei și discriminării, demarat în anii 1960 de succesorul lui John F. Kennedy la conducerea Statelor Unite. Dar s-a aflat și sub farmecul controversatului Welfare State („Statul bunăstării“ sau „Statul social“), cel care își asumă responsabilități majore pentru asigurarea protecției cetățenilor: pensii, indemnizații de șomaj, servicii medicale, educație. Toate acestea constau în redistribuirea resurselor prin intermediul guvernului.
Viziunea sa politică a suferit cu vremea unele modificări. Cu trecerea anilor, cărțile sale denotă o credință din ce în ce mai vizibilă în liberalism. Aceasta i se părea metoda cea mai sigură de a ține la distanță extremismele de stânga și de dreapta. Ultima lui conferință publică, din octombrie 2009, la New York University, în fața a șapte sute de persoane, exprimă cât se poate de limpede această modificare de perspectivă. Deși grav atins de boala care avea să-l răpună câteva luni mai târziu, în august 2010 (nu mai putea respira decât prin intermediul unui aparat medical, vocea plăpândă îi era amplificată artificial și nu se putea mișca deloc), Tony Judt a avut atunci un discurs cu valoare testamentară. Nuanțările, sublinierile, felul de a argumenta, și — surprinzător — energia expunerii au rămas intacte în ciuda stării fizice deteriorate la extrem. „Comunismul a fost un răspuns foarte defectuos la câteva întrebări foarte bune“, a spus el întrun interviu dat cu puțin înaintea morții unui reporter de la The Chronicle Review. „Ceea ce urmăresc eu e să repun întrebările bune pe masă“ — iată cum a sunat ultima lui declarație de credință.
Dintr-o posibilă fișă personală nu poate lipsi activitatea lui Tony Judt ca polemist de marcă, în luptele dintre dreapta și stânga, dar și în interiorul stângii occidentale. Numele său e legat și de criticile la adresa stării de lucruri din statul Israel. În viziunea lui, soluția la gravele probleme politice și etnice era crearea unui singur stat, binațional, prin renunțarea la definirea sa în termeni etnici și religioși. Evreii și arabii ar trebui să aibă, în acest nou stat, drepturi egale. Cea mai limpede formulare a acestui deziderat se găsește în articolul Israel: The Alternative, publicat în The New York Review of Books, în 2003. Critica sionismului ca proiect național exclusiv și a continuării ocupației și colonizării teritoriilor palestiniene i-a motivat pe unii comentatori să susțină că Judt cerea lichidarea statului Israel. Nici vorbă de așa ceva. Scris pentru publicul american, articolul intenționa, ca să citez chiar cuvintele autorului: „să impulsioneze procesul de pace: o provocare menită să-i oblige pe susținătorii Israelului din Statele Unite să înfrunte consecințele dispariției soluției celor două state“.
Reacțiile la articolul lui Judt au fost explozive. Ar fi fost în favoarea evreilor, susținea el, ca statul Israel, să se „convertească“ într-unul binațional, de vreme ce „soluția celor două state“ s-a dovedit a fi imposibil de pus în practică. Concluzia lui de atunci, îmbrățișată azi de mulți, sună în felul următor: „Adevărul deprimant e că astăzi Israelul e rău pentru evrei“. Articolul în care-și afirma atât de tăios părerile a fost descris ca „echivalentul intelectual al unei bombe nucleare aruncate asupra sionismului“. Un editorial din The Jerusalem Post îl acuza că aserțiunile lui „incită la genocid“, deoarece ideea în sine era „absurdă“ și „nu oferea nicio soluție practică pentru a evita necesitatea de a combate organizațiile teroriste și de a se retrage din Teritoriile Ocupate“. Ceea ce era perfect adevărat – istoricul de la New York University n-a intrat și în detaliile practice ale unui demers ce presupunea o viziune colosală și instrumente pe care teoria și practica politicii erau departe de a le oferi.
Demersul lui Tony Judt nu s-a bucurat deloc de sprijinului comunității intelectuale evreiești din Statele Unite sau din alte părți ale globului. Din contră. Rândurile sale au fost amendate cu o severitate arareori atinsă în controversele din lumea academică. Un profesor de la Hebrew University din Ierusalim a sintetizat imputările aduse lui Judt în următoarea formulă: „Și eu aș vrea ca lumea să fie alcătuită din cosmopolitani kantieni și să avem o democrație uriașă a înfrățirii întregii umanități. Dar aceste două popoare (evreii și palestinienii) sunt puternic traumatizate de lipsa independenței naționale. [Ideea lui Judt privind statul binațional] e genul de gesturi izbitor de iresponsabile pe care intelectualii le fac uneori pentru a-și ușura propria conștiință. În realitate, soluția unui singur stat îi va condamna pe israelieni și pe palestinieni la un război civil fără sfârșit“.
În cei peste douăzeci de ani care s-au scurs de când aveau loc aceste înflăcărate încrucișări de săbii, am fost martorii unor situații care aruncă în derizoriu pretențiile intelectualilor de a oferi soluții viabile unor chestiuni de-un maxim dramatism. Nu-mi dau seama cum ar fi reacționat Tony Judt în fața atrocităților din 7 octombrie 2023. Mă întreb dacă ar fi găsit explicații pentru sprijinul cvasi-unanim al stângii intelectuale mondiale pentru acțiunile Hamas. Foarte repede, s-a uitat cu desăvârșire de barbariile comise de acesta în comunitățile israeliene din apropierea Fâșiei Gaza, unde au fost măcelărite o mie două sute de persoane, iar câteva sute luate ostatici. S-a ajuns chiar până acolo încât crimele teroriștilor să fie eroizate în uriașe demonstrații din campusurile și pe străzile orașelor occidentale. Explicațiile date la începutul anilor 2000 de către Tony Judt, nuanțările și revenirile sale asupra chestiunii care a incendiat scena politico-intelectuală a acelui moment nu i-au calmat pe adversarii săi. Uluit de valul de contestații și amenințări, Judt n-a renunțat însă la poziția care, după propria evaluare, l-a transformat pe nedrept „pentru lumea din afară într-un evreu de stânga nebun care își urăște propria identitate evreiască“.
Imaginea care i se confecționase, cea de dușman al evreilor, nu îi convenea deloc. Ea nici măcar nu corespundea realității. Eroarea lui — o eroare adeseori întâlnită la intelectuali — a fost să iasă din spațiul dezbaterilor academice și să propună soluții politice nu doar greu de implementat, ci care conțineau și un incalculabil potențial exploziv. În opinia mea, directorul lui Remarque Institute a fost, în controversa evocată mai sus, victima propriilor proiecții, așazis „umaniste“, întâlnite în primele sale cărți dedicate mișcărilor socialiste din Franța (La reconstruction du Parti Socialiste: 1921-1926) și Socialism in Provence: 1971-1914: A Study of the Origins of the Modern French Left).
Mai mult, el a căzut în plasa celor care așezau pe același plan complicata „chestiune algeriană“, căreia istoricii și ideologii francezi nu i-au găsit un răspuns potrivit nici până azi, și situația din Israel. Raporturile dintre colonialism, naționalism și violențele exercitate în numele eliberării sau al menținerii ordinii au rămas în continuare niște cartofi fierbinți.
În ciuda unor vagi similitudini, prevalează diferențele: Algeria a fost o colonie franceză cu un statut juridic specific, pe când Israelul și teritoriile palestiniene „au o configurație și probleme de securitate diferite“. Și totuși, Tony Judt a privit aprobator spre acei istorici (de pildă, Paul Berman) cărora analogiile li se păreau relevante: „Dacă Israelul se aseamănă cu Algeria franceză, atunci de ce ar trebui privit Israelul și doctrina lui națională, sionismul, ca mai legitim decât imperialismul Franței?“ Nu, „Algeria franceză“ nu e în niciun caz Israelul, iar sionismul nu poate fi definit de niciun gânditor responsabil drept o ocupație de tip colonialist. Sionismul se referă la crearea unui cămin național pentru evrei și la susținerea existenței Israelului ca stat național al poporului evreu, și nu la aplicarea metodelor colonialiste de aservire a populației indigene.
Cum controversele luaseră o turnură contondentă, Tony Judt s-a simțit obligat să precizeze: „Nu mă consider un anti-sionist, deoarece există unii indivizi, anti-semiți pe față, care folosesc anti-sionismul drept acoperire“. Desigur, nuanțele sunt importante, iar adevărul trebuie spus întotdeauna. Am evocat circumstanțele de mai sus doar pentru a-l ajuta pe cititor să înțeleagă de ce Tony Judt a fost și a rămas unul din cei mai controversați intelectuali publici din perioada anilor 1990-2010 și de ce cărțile și studiile sale continuă să aibă și azi același impact ca la apariția lor. Episodul pe care mi-am propus să-l abordez în numărul viitor al României literare sintetizează într-un mod cât se poate de explicit starea de adversitate la care poate conduce exprimarea publică a unor idei. Și asta deoarece Tony Judt n-a avut parte doar de reacții manifestate prin articole, ci și de acțiuni dure ce depășesc sfera polemicii de idei.