Pe lângă atacul de tip mini-buldozer al lui Mircea Iorgulescu, „Romania: The Bottom of the Heap“, articolul din The New York Review of Books al lui Tony Judt, s-a ales și cu o cravașare fină, cu fâșii de piele înnodate dibaci, din partea lui Andrei Brezianu. La fel de precipitat ca și colegul său de la „Europa liberă“ și „RFI“, comentatorul de la „Vocea Americii“ și-a compus articolul când cerneala revistei new-yorkeze era încă reavănă. E normal ca un radio-jurnalist să reacționeze cu viteza fulgerului la evenimentele ieșite din comun. Dar când doi sar agitați din baie, ca la comandă, cu ciomegele gata pregătite, devii suspicios. Mai ales când e vorba de personaje care s-au aflat în relații (nu știm cât de apropiate sau de vinovate) cu Securitatea.
Numele lui Andrei Brezianu figurează ca turnător atât în cartea lui Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de Securitate (Editura Polirom, 2010), cât și în investigația lui Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității (Editura Polirom, 2012), unde apare ca „sursă a maiorului Ionescu Silvestru. A dat note periodic, ample, potențial periculoase, uneori a fost implicat în acțiuni provocatoare“.
Nu am probe să afirm că atacul lui Andrei Brezianu la adresa lui Tony Judt s-a produs la ordinul cuiva anume. După cum n-am dovezi să-l acuz pe Mircea Iorgulescu de executarea unei misiuni de dezinformare. E totuși straniu că două persoane cu înalte funcții în secțiile românești ale „Vocii Americii“ (Andrei Brezianu a ocupat funcția de director al postului) și „Europei libere“ (Mircea Iorgulescu a fost „doar“ director adjunct, deși a pus la cale un puci – ratat – prin care a încercat să-l detroneze pe directorul Nestor Rateș) au procedat identic, fără coordonarea vreunui centru mai mult sau mai puțin obscur. Sigur, poate fi vorba și de vechi reflexe. Când ai lucrat multă vreme sub acoperire, nu mai e nevoie de un ordin explicit pentru a trece la acțiune. Dresați pentru a semnala și anihila abaterile de la normele prestabilite, personajele din această categorie adulmecau fără greș situațiile considerate sensibile în lumea conspiraționiștilor cu epoleți. Cum se spunea altădată: „Când sună goarna regimentului, caii nechează“.
Există o simetrie, dacă nu chiar o identitate, în felul lor de a acționa. Niciunul, nici celălalt nu au abordat chestiunea frontal. Comentariile propriu-zise au fost premerse de invocarea unor exemple ce stabileau o simetrie oarecare cu subiectele lor. Mircea Iorgulescu s-a folosit pentru a-l terfeli pe Tony Judt de articolul unui jurnalist irlandez. Acesta era citat în deschiderea execuției sale ca un preambul sumbru, ce putea fi interpretat și ca o pre-concluzie. Andrei Brezianu – om citit, bun cunoscător al subtilităților din cultura anglo-americană – s-a pitit după statura de gigant a lui George F. Kennan. Celebrul diplomat și istoric a fost una din figurile centrale în dezbaterile intelectuale de la începutul Războiului Rece. Într-un in terviu dat după căderea comunismului în Europa, Kennan punea în lumină dificul tățile trecerii de la un regim dictatorial la unul democratic. Procesul a fost îngreunat, în primul rând, de amintirea violenței în țările eliberate de sub teroarea bolșevică, iar în al doilea de „enormele daune sociale, spirituale, ba chiar genetice provocate, decenii de-a rândul, de regimul comunist“. Kennan vorbește despre un proces de „măcinare“, care a distrus „stâlpii de susținere ai unei societăți moderne și cât de cât eficiente“.
Citatele din Kennan au menirea, afirmă Brezianu, de a încuraja judecățile „nuanțate și echili brate“, așa cum a făcut autorul în cazul Rusiei, și cum n-a făcut Tony Judt când s-a ocupat de România. Discursul acestuia din urmă ar fi alcătuit din „retorte mai mult sau mai puțin transparente“ (?!) ce nu merită „disecate“. De ce să nu merite? Dacă tot a deschis discuția, Andrei Brezianu era dator să-și demonstreze ipoteza. În loc de asta, s-a rezumat să „definească structura genetică a argumentului“, ce poate fi redus la întrebarea „de ce este România altfel decât alte țări ale lumii est-europene de azi?“ Că n-am detectat, până la finalul articolului, în ce constă „structura genetică“ respectivă, n-ar fi mare pagubă. Mai trist e că nu aflăm nimic relevant despre demersul lui Judt, în afara unei înșiruiri de presupuneri prin care conchide că studiul acestuia ar fi alcătuit doar din „distorsiuni contextuale“ și „limbaj subliminal“.
Abordarea lui Brezianu se referă însă la cu totul altceva decât la textul propriu-zis al profesorului american. În loc să-l analizeze, fie și „subliminal“, el invocă una din ilustrațiile care însoțesc articolul. Aceasta –care nu-i aparține lui Judt, ci, după toate probabilitățile, redacției revistei – ar „prevesti vizual“ „impresia că România și românii s-ar caracteriza, ca formă mentală, printr-un hipernaționalism agresiv, hrănit, printre altele, din mistificări unidirecționale ale istoriei, îmbinate cu un cult al extremismului violent și xenofob, mergând până la venerarea morții prin mucenici“. De unde trage Brezianu aceste dramatice concluzii? Dintr-un banal afiș electoral (de altfel, de un perfect prost gust). Ilustrația ar avea rolul de a-i înșela pe neavizați: țara din titlu, România, s-ar defini printr-un „cult politico-religios retrograd, venerând un amalgam istoric de figuri bune și rele (printre care Ion Antonescu și N. Ceaușescu, alăturați anapoda lui N. Iorga și Grigore Ghika al III-lea, socotiți de-a valma – împreună cu Ecaterina Teodoroiu și Vlad Țepeș – «Apostoli» și «Martiri» ai neamului“.
Trebuie subliniate două lucruri. „Afișul“ cu pricina nu e invenția nici a redacției lui The New York Review of Books, nici a lui Tony Judt. El a fost lipit, multiplicat în zeci și sute de mii de exemplare, în forme identice sau asemănătoare, pe pereții caselor și pe zidurile instituțiilor publice din Ro mânia. Ilustrația surprinde amestecul baroc de nebunie, iresponsabilitate, naivitate, prostie și disperare care-i cuprinsese pe români în jurul anului 2000. Partidul România Mare făcea jocurile în țară, iar conducătorul acestuia s-a aflat la un pas de a deveni președinte. Marea tristețe e că aliajul exploziv descris mai sus nu s-a diminuat în sfertul de veac care a urmat, ci a atins, în zilele noastre, culmi imaginabile. Principala forță politică a României este în acest moment un partid care a împins la paroxism cultul figurilor invocate de Andrei Brezianu, ducând în derizoriu diferențele dintre călăi și martiri, dintre credință și superstiție, dintre patriotism și naționalism primitiv.
Departe de a apela la „șubreda stratagemă a mutării accentelor prin ilustrație polemică“, Tony Judt propune un montaj alcătuit din elemente aflate la îndemâna oricărui om de bună credință. În lipsa argumentelor palpabile, Brezianu se agață precum înecatul de pai, contestând că România ar fi „țara cea mai de jos a mormanului“. Cu aerul triumfător al omului cavernelor care a descoperit focul, el de cretează: „Dacă ar fi să luăm de bună formula brutală aleasă de autor pentru a desemna lanterna roșie a Europei – dar cu referire strictă la statistici și fapte –, Albania și albanezii ar sta la baza piramidei din Est, nu românii și România“.
Ambetat de norocirea de a fi găsit, în fine, pe cineva mai prost plasat decât noi („Nu suntem ultimii“, jubilează el, „suntem penultimii!“), Andrei Brezianu îi uită pe tradiționalii noștri competitori: bulgarii. O fi presimțit el, în 2001, că în deceniile ulterioare vom fi întrecuți de vecinii de la sud de Dunăre la multe capitole privitoare la viața socială, economică și, mai ales, politică? N-avem de unde ști. Intuiția scriitorului – Andrei Brezianu a fost nu doar un bun eseist, ci și romancier – funcționează însă impecabil pe dos: toate tarele din societatea și chiar din istoria românească a căror existență o neagă virulent supraviețuiesc, ba chiar au luat-o razna de tot, chiar acum. Din nefericire pentru noi, nu explorarea de către Tony Judt „din unghi idiosincratic“ a „câte ceva din istoria și cultura României“ poartă vina poverilor, neîmplinirilor, frustrărilor și eșecurilor pe care le ducem în spinare. De vină suntem noi. Faptul că un istoric experimentat, cu o vastă cunoaștere a realităților Europei, a găsit de cuviință să se aplece asupra cazului special al României ar fi trebuit să fie începutul unui dialog din care am fi avut enorm de câștigat. El s-a dovedit doar pri lejul unor răfuieli cu icnete, incriminări și înjurături printre dinți. Ele își au originea în obișnuitele și puerilele noastre scuze: că străinii ne vor răul, că suntem o cetate aflată sub un etern asediu și că nimeni n-are dreptul să ne învețe ce înseamnă civilizație, cultură și politică.
În paranteză fie zis, deși considerat un eminent traducător din limba engleză – ceea ce chiar a fost –, Andrei Brezianu n-a scăpat nici de data aceasta de una din maniile sale: întrebuințarea formulelor bombastice. „Țara cea mai de jos a mormanului“ – pentru „the bottom of the heap“ – e o construcție pe cât de absurdă, pe atât de involuntar-comică. Traducătorul ar fi avut la îndemână colocvialul „coada-cozilor“, dar a preferat o ridicolă piruetă lingvistică, ca și atunci când a tradus titlul macabrului pamflet al lui Jonathan Swift, A Modest Proposal prin hiper-arhaizanta construcție O smerită jalbă. În felul acesta, sarcasmul tragic swiftian s-a înecat în prețiozitate, eliminând cu totul contrastul dintre „modestia“ aparentă a propunerii și monstruozitatea ei – vânzarea și consumarea copiilor irlandezilor săraci. Spun aceasta, cumva, în apărarea lui Andrei Brezianu: e posibil ca obiceiul – sau poate obsesia – de a căuta echivalențe cât mai fistichii să-l fi determinat să pășească și de data aceasta alături cu drumul. În locul evaluării lucide, a ales calea limbajului răspicat, eșuând în intoleranța la critică specifică trogloditului – ceea ce Andrei Brezianu nu a fost. Vom vedea săptămâna viitoare ce exemple a găsit pentru a-și ilustra indignarea.