Nu există jubilație mai ridicolă decât cea a veleitarului atunci când i se pare că l-a prins pe picior greșit pe savant. Ce umflături în pene, ce îngroșare a vocii, ce călcătură apăsată, în cercuri concentrice, din ce în ce mai amenințătoare, până la strivirea gânganiei! O banală eroare factuală a lui Tony Judt îi oferă lui Mircea Iorgulescu prilejul de a-l pune la colț cu genunchii pe coji de nucă. Acesta afirmase, în trecere, că Ion Iliescu fusese votat masiv în Moldova (ceea ce e adevărat), dar și că fostul ideolog comunist era originar din acea parte a României (ceea ce e greșit). La publicarea textului în volumul Reappraisals, Tony Judt a corectat mărunta inexactitate. Ea provenea, probabil, din faptul că, în calitatea de fost prim-secretar, la Iași, al Partidului Comunist, Ion Iliescu a dobândit o durabilă popularitate, mulți oameni considerându-l „de-al locului“. Din mărturiile celor care l-au cunoscut în „exilul“ lui bănățean de la începutul anilor 1970, când a ocupat „doar“ funcția de secretar cu propaganda, rezultă că și la Timișoara s-a bucurat de o reală apreciere: era cu totul altceva decât capetele pătrate cu care erau obișnuiți localnicii și la antipodul a ceea ce avea să fie, în partea a doua a anilor 1980, monstrul ideologic Eugen Florescu, trimis și el la „reeducare“ în aceeași funcție în județul Timiș.
În realitate, Iliescu era de… pretutindeni și în mult mai multe feluri decât se știe îndeobște. Wikipedia (pe care n-am obiceiul s-o citez) oferă elementele unei biografii care, dacă ar fi reală, ar fi mult mai spectaculoasă decât cea la care face referire Mircea Iorgulescu. Ea ar putea sta la baza unui film palpitant, amintind și de romanele lui Milan Kundera: „Ale xandru Iliescu, tatăl lui Ion Iliescu, s-a năs cut în Oltenița, și a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român, ținut la Gorikovo, lângă Moscova. A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare.
La vârsta de un an, Ion Iliescu a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma, de origine bulgară, care nu s-a interesat niciodată de soarta lui. La scurt timp, Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu Maria P. Iliescu, care l-a crescut pe Ion Iliescu. Conform ziarului Evenimentul zilei, mama sa naturală, Maria Toma, era fiica unor romi din Bulgaria, iar mama sa vitregă, Maria, era tot de etnie romă, fiind soră cu mama lui Florin Cioabă.
Conform propriilor declarații ale lui Ion Iliescu, bunicul său, Vasili Ivanovici, a fost un evreu din Imperiul Rus care, din cauza convingerilor sale socialiste, a fost nevoit să se refugieze în Regatul României“.
În locul corectării calme și elegante a inadvertenței, Mircea Iorgulescu dă greșelii semnificația unei gafe de dimensiuni planetare, pe care o pune în scenă cu gesturi de-un cabotinism grotesc: „Ar fi, desigur, interesant de știut cum ar reacționa învățatul cercetător american Tony Judt dacă, într-un studiu ce-și propune să prezinte istoric, economic și cultural Statele Unite, ar citi că președintele George W. Bush este născut în… Alaska. Indiferent însă de reacția stârnită, o asemenea afirmație ar trezi un anumit dubiu în privința corectitudinii și preciziei datelor folosite de acel ipotetic studiu. Mai mare sau mai mic dubiul, dar inevitabil. Este chiar cazul articolului din The New York Review of Books“.
Nimeni nu se îndoiește că Mircea Iorgulescu știa mai bine decât Tony Judt că Ion Iliescu „este născut la Oltenița, un oraș din sudul țării, din acea parte a României care s-a numit cândva Valahia“. La stilul pedant arborat, mai lipseau doar informațiile despre bogățiile solului și subsolului regiunii. Luat de avântul retoric, vigilentul comentator comite însă o mistificare. Și anume, el consideră că Tony Judt ar fi susținut că popularitatea lui Iliescu în Moldova, „unde poza lui e peste tot“, e consecința directă a faptului că s-ar fi născut acolo. N-a spus așa ceva. Și nu din acest motiv a fost votat Iliescu masiv în Estul României. Ipoteza legăturii dintre origine și popularitate e contrazisă de însuși faptul că Iliescu a fost ani în șir preferatul populației din Moldova deși votanții știau că nu era originar de pe acele meleaguri. Adevărul, pur și simplu, e că propaganda simplistă a lui Iliescu a avut un impact mai mare în locurile mai puțin dezvoltate ale țării — nu numai Moldova, dar și județele din Sudul României. Așa se explică „idolatrizarea“ — cum zice Iorgulescu —, și nu prin originile sale „moldave“, a fostului președinte.
Cu aceeași plăcere de dascăl sadic se leagă Iorgulescu și de alte mărunțișuri. Necunoscând bine engleza, el denaturează sensul unui verb — to aquire. N-o face însă tocmai inocent, ci pentru a pune în cârca lui Judt un proces de intenție. Referindu-se la alipirea la țara-mamă, în 1920, a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, precum și a Nordului Bulgariei, Iorgulescu susține că acesta ar fi afirmat că România a „căpătat“ acele teritorii. Realitatea e substanțial diferită. Partea de Nord a Bulgariei fusese cucerită de armata română încă înainte de Primul Război Mondial. Tony Judt n-a spus niciodată ceea ce zice Iorgulescu (repet, amator în materie de engleză) că ar fi spus. Verbul întrebuințat de el în contextul de mai sus are semnificația de a dobândi. Traducătorii români ai eseului folosesc un echivalent adecvat: „a obținut“. În niciun caz „a căpătat“, cum îi convine exegetului improvizat să ricaneze. Chiar într-o expresie (neuzuală, dar semantic posibilă) precum „to acquire a territory“ semnificația este de „a dobândi / a obține / a cuceri“, și nu intenționat-vulgarul „a căpăta“.
Un capitol în care Mircea Iorgulescu a avut impresia că l-a prins de picior pe Dumnezeul statisticienilor e cel privind situația etniilor din România de după Marea Unire. E îndeobște acceptat că după Reîntregire, pe teritoriul României se aflau ceva mai mult de 70 la sută români și cam 27 la sută de cetățeni de alte naționalități. Mircea Iorgulescu nu contestă nici el aceste cifre. Ceea ce-l deranjează e precizarea lui Tony Judt că unele minorități etnice „had been torn from their homelands by frontier changes“. Traducătorii români, Ioana Copil-Popovici și Cătălin Pârcălabu, au redat cu exactitate sensul din original: „rupți de țările lor ca urmare a schimbării granițelor“. În stilu-i belicos, Mircea Iorgulescu, echivalează verbul to tear (al cărui participiu trecut — „past participle“ este torn) cu mult mai brutalul „a smulge“. Or, sensul dat de Tony Judt este de „despărțire“, de „separare“. Și e firesc să spună așa, deoarece oamenii nu au plecat nicăieri. În schimb, s-au modificat granițele.
Așadar, ei n-au fost smulși, ci au primit, de voie, de nevoie, o cetățenie diferită de cea anterioară. Prin aceasta, nu deveneau mai puțin unguri, germani, bulgari, ruteni sau ucraineni. De altfel, România a dat toate garanțiile că drepturile minorităților vor fi respectate și că nu va proceda — așa cum s-a întâmplat în multe alte părți — la purificări etnice. Tratatul privind minoritățile, semnat la Paris în 9 decembrie 1919, a reprezentat una din condițiile prin care Puterile Aliate au recunoscut noile frontiere și extinderea teritorială a României. Cele mai importante obligații asumate de România au fost: egalitatea în fața legii, libertatea religioasă, dreptul minorităților de a folosi limba proprie, învățământul în limba maternă, dreptul la instituții proprii (caritabile, religioase, școlare etc.). A existat și o prevedere specială pentru sașii și secuii din Transilvania, cărora li se asigura autonomia locală în materie școlară și religioasă, dreptul de a avea pe lângă cetățenia română și o alta. Totodată, erau recunoscuți drept cetățeni români și evreii din România care nu aveau o altă cetățenie.
Apăsând pe această pedală, Mircea Iorgulescu … smulge bucăți întregi dintr-un asfalt care era mult mai puțin poros decât i-a convenit lui să-l înfățișeze. Mărturisesc că am fost tentat o clipă să împrumut tehnica de manipulare a lui Mircea Iorgulescu și să încerc să dau o semnificație „fierbinte“ uneia din afirmațiile sale. Într-adevăr, în context actual, sună destul de straniu să accepți o frază precum: „Fuseseră «smulși» ucrainenii din «patria lor»? Nu, fiindcă nu a existat un stat ucrainean“. Nu adevărul istoric e aici în joc, ci semnificația ce poate fi dată unor fapte care, contextual, ni se relevă a fi cu totul deosebită de cea atribuibilă din perspectiva evoluției ulterioare a istoriei. Un chițibușar i-ar putea replica lui Iorgulescu că în momentul în care românii își împlineau dezideratul național exista deja o Republică Populară Ucraineană, proclamată la 22 ianuarie 1918, după prăbușirea Imperiului Rus. Tot în 1918, în urma destrămării Austro-Ungariei, s-a născut și Republica Populară a Ucrainei Occidentale. Teoretic vorbind și rămânând în teritoriul lingvistic drag lui Iorgulescu, o „smulgere“ a populației ar fi fost posibilă, deși, de facto, ea nu s-a produs niciodată…
E păcat că, în locul unei discuții serioase, până și un intelectual cu certe calități precum Mircea Iorgulescu s-a dedat unei răfuieli care i-a pus în evidență puseurile naționaliste, obida și precarele cunoștințe de limba engleză. Motivațiile sale sunt de natură pur ideologică și fac parte dintr-un fenomen destul de răspândit în ultimele decenii: acela al aderării multor intelectuali la agenda patriotardă și la fenomenul mitizării istoriei.
Tony Judt ne-a oferit ocazia unei meditații lucide asupra propriei istorii și identități. Contestatarul său român a înțeles doar să-și încordeze mușchii și să mânuiască tradiționala ghioagă. Concluzia lui că eseul marelui istoric anglo-american nu e nici pe departe „un studiu științific“, ci o „compoziție artistică“ denotă nivelul la care se argumentează adeseori la noi atunci când e vorba de chestiuni sensibile. Un dialog calm, așezat, informat, fără procese de intenție și fără lovituri sub centură — și, eventual, cu un dicționar bun al limbii engleze pe genunchi — ar fi fost oportun. În locul lui, exegetul dâmbovițeano-parizian a decis să privească chiorâș, să se bosumfle și să se stropșească zeflemitor. El a ratat un bun prilej de a infirma bănuiala lui Tony Judt că una din problemele vulnerabile ale multor români rămâne relația cu istoria. Consecințele acestei realități se simt din ce în ce mai acut azi, în plină resurgență a dacomaniei.