Cum spuneam în răspunsul la ancheta României literare, Rodica Baconsky și Alina Pelea tocmai au terminat de tradus, la Casa Cărții de Știință, cartea lui Antoine Compagnon (membru al Academiei Franceze) Literatura rentează! (La littérature, ça paye!). Mic manifest pentru rostul literaturii într-o lume a negoțului – „negotium (negoțul, comerțul, afacerile) era pentru întreaga gândire antică și tradiție umanistă, de la Cicero la Montaigne, negarea lui otium, a timpului dedicat literaturii (otium litterarum), odihnei studioase (otium studiosum), zăbavei omului bine crescut (otium cum dignitate)“ – și a grabei, căci o societate condusă după legile pieței cere randament, productivitate, viteză, în vreme ce lectura are nevoie de timp (e și zăbavă, nu-i așa?), iar scrisul, și mai mult. Lentoarea e o condiție esențială, dar și contraproductivă într-o epocă „scurt-termistă“.
Titlul, anume optimist și exclamativ, m-a dus imediat cu gândul la Țara de piatră a lui Geo Bogza și la viața aspră a moților din Munții Apuseni. Acolo am întâlnit regionalismul (nu) se plătie. Truda sărmanului tăietor de lemne e răsplătită aproape în batjocură cu câțiva bănuți. El știe că nu se plătie, dar continuă să trudească fiindcă e chiar viața familiei lui în joc. Mă gândesc că nu altminteri stau lucrurile în cazul scriitorilor. Cei care pot trăi din scris (astăzi și dintotdeauna!) sunt excepția, nu regula: „Puțini scriitori trăiesc bine din scris. Formula e fără îndoială un eufemism, majoritatea sunt lefteri, dacă nu au alte surse de venit“. Cu toate acestea, continuă să scrie fiindcă e în joc o formă superioară de supraviețuire. Scriitorii mărturisesc adesea că nu pot să NU scrie, acesta e sensul existenței lor și salvarea de la nimicnicie. Nu se plătie cu arginți, dar arginții sunt opusul artei, cum se joacă Antoine Compagnon cu anagramele: argent egal negart. Propunându-și să apere rolul literaturii în grăbita și fără frunte lume de azi, el demonstrează, convocând probe din toată istoria literaturii, că tot povestea rămâne arma cea mai bună de înfruntat/traversat Lumea. Și mai rentabilă, după un calcul mai presus de negustorie. Căci se plătie și pentru scriitorul care o interpretează și o disecă, manifestându-se ca voce publică și posibil cicerone, și pentru cititorul care poate întrezări cu ajutorul ei un mod mai uman și mai bun de a trăi. Nu supus și tăcut, ci gândind și fantasmând soluții.
„Poezia e una dintre artele cele mai profitabile“, scria Baudelaire în 1846, însă continua cu ironie discretă: „dar e un tip de investiție pentru care nu primești dobânda decât târziu – în schimb, ea e foarte mare.“ Bunurile pe care le lasă scriitorul posterității după moarte e „un nume adunat pe-o carte“. Ce profit vor culege din ea rămâne în sarcina urmașilor să afle.
Compagnon aduce în discuție și dilema zilei: asculți de cerințele publicului și scrii cărți populare, care se vând, se citesc, ori rămâi la standardele pe care ți le impune esteticul, iar cărțile tale se prăfuiesc în debarale. Îl citează pe un romancier de succes care e convins că „scriitorul mai servește și la altceva, nu doar la trezit emoții estetice. Care nu servesc la nimic. Adică sunt bune când ai timp, te așezi în fotoliu și deschizi Proust, de exemplu. Și eu îl ador pe Proust, ca toată lumea. E frumos, dar îmi folosește azi la ceva? Nu. Proust nu mă ajută să trec strada. Iar eu cred că astăzi un scriitor trebuie să te ajute să treci strada“. Opinia îi e sprijinită de chiar lumea de azi, cacofonică, fără cap, năucită de întrebări fără răspuns și cu o carență gravă de viitor.
Situația se complică sub imperiul AI: „literatura industrială“, „siropoasă“, „de gen“, care recombină stereotipurile, va fi produsă în curând fără contribuție umană: „Ce se va întâmpla cu cealaltă literatură, cea artizanală, hoinară, dezinvoltă, neproductivă, rebelă?“ Scriem pentru cei care vor veni, ca Gide? Dar suntem, oare, siguri că vor veni?
Ca să câștige timp pentru scris, scriitorul ar trebui să citească mai puțin, glumește autorul. Dar „scriitorul este în primul rând un cititor; o carte e făcută din cărți și din lecturi“; „dacă un scriitor nu mai e un cititor împătimit, un cititor maniac, un cititor nebun, mă întreb la ce mai servește literatura“.
Altă întrebare: mai există nevoia de literatură? Dacă pentru Baudelaire omul e un animal pentru care arta e indispensabilă, atât biologic, cât și fiziologic, deci nevoia e de la sine înțeleasă, după Valéry, artistului îi revine datoria de a crea această nevoie. Ce e de făcut: „Să recunoaștem o dată pentru totdeauna că literatura nu mai servește la nimic sau să recomandăm frecventarea ei“ pledând pentru „dreptul de a te bucura de literatură“? Baudelaire tranșa net: „E utilă arta? Da. De ce? Pentru că e artă“.
E convocat la rampă Italo Calvino care scria: „Lucrurile pe care literatura le poate căuta și le poate oferi sunt puține, dar de neînlocuit: modul de a-l privi pe celălalt și de a se privi pe sine, […] de a atribui valoare lucrurilor mici sau mari, […]; literatura poate să învețe lumea ce înseamnă neînduplecarea, mila, tristețea, ironia, umorul“.
După rafala de întrebări incomode lansate cu o doză simpatică de haz de necaz, o concluzie optimistă: „Cultura – nu numai literatura și filosofia, ci deopotrivă artele, cinematograful, cam tot din ceea ce se produce azi pe un ecran – îți permite să te distanțezi de exercițiul nemijlocit al muncii, să te vezi lucrând, să fii și pe stradă, și la fereastră, să te vezi trăind și să-ți schimbi viața […] Cultura te face perspicace. Nimic mai nimerit ca să te descurci, să cazi în picioare“. Deși aparent în pericol de extenuare, literatura e astăzi pretutindeni. Reintră în viețile oamenilor probându-și eficacitatea. Un bun cititor de literatură, arată studii recente, poate împlini orice meserie mai bine, mai lucid, mai eficient. Cum s-ar zice, literatura se plătie! Până la urmă.
