Am spus/scris adesea: creierul mi se pare instrumentul cel mai miraculos de care dispun, ochii minții mele înseamnă gând activ, imaginație, luciditate. Creierul e lucrul la care țin cel mai mult, cu tot cu tainele lui încă de nepătruns și care sporesc cu fiecare nouă aprofundare. Conexiunile în complicată rețea sunt partea cea mai „tare” a creierului omenesc. Mi se pare măgulitoare așeza rea imaginii creierului uman cu forfota sa neuro nală alături de imaginea forfotei cosmice; dar și tulbură toare. Îmi vine în minte bătrânul dascăl: „Universul fără margini e în degetul lui mic, /Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă”, dar asta nu-l salvează de haosul Lumii.
Citesc cam tot ce se mai află despre minte și completez imaginea pe care am construit-o încet de-a lungul anilor, cu mintea mea sau aprofundând viziunile scriitorilor subsumabili unei direcții noomorfice. Mai întâi Camil Petrescu, cel care, crede Mihail Sebastian, „aduce în viață o profundă pasiune de a înțelege […] Pe pasiunea lui de a înțelege stă axul lumii. Camil Petrescu nu e un credincios. El nu cunoaște altă ordine decât a conștiinței și altă chemare decât a lucidității”. E omul gândind, față în față cu datele unei realități care se refuză cunoașterii absolute. Încercare orgolioasă a intelectului de a se armoniza prin cuvânt cu materia. „Nu-mi pot închipui că literatul e un soi de vierme de mătase, care scoate totul din el, ci mai curând o prismă rară de cristal, care deformează, frumos și egal, tot ce trece prin ea. Artistul proiectează lu mea posibilităților”, mai spune Camil Pe trescu. „Cunoașterea concretă și substanțială este o dibuire indefinită” (Doc trina substanței), cunoaș tere mijlocită. Polul cunoscător și realitatea necesară, aceasta din urmă de o „pasivitate indi ferentă”, sunt aduse prin efortul cu noașterii una în pra gul celeilalte, cu ajutorul cuvântului. Neurologii atrag atenția: creierul nu e un ge ne rator, ci un re ceptor. Richard Feynman credea că adevărata inteligență nu are legă tură cu a cunoaște (multe) fapte, ci cu a înțelege rea litatea, adică a fi în stare să faci conexiuni. „Vorbele pot forma orice fel de înțeles și au valențe cu toate celelalte vorbe”, spune Camil Petrescu. Valențele libere ale cuvintelor le predestinează „devenirii imprevizibile” și modifică rilor succesive. Așa cum simțurile se cuvin convo cate în sinestezii complicate, rezultanta semnalelor lor putând aproxima adevărul, cuvintele doar puse alături, în relație, pot mijloci cunoașterea. În căutare de certitudini, dar conștient la modul acut că ele nu există (orice afirmație „e lovită de condiția subiectivității”), Camil Petrescu populează neobosit golul („Toate unghiurile moarte ale universului senzorial sunt umplute cu ajutorul gândirii concrete”), ridicând febrilitatea, starea de veghe a „gândului activ” (cum ar spune Vasile Pîrvan) la rangul de existență, de modus vivendi: „A gândi (a-l contempla lucid) un obiect nemăsurat de mare sau aproape disparent de mic, a reține în atenție o culoare, un sunet, o formă, o relație (s.m.), o funcțiune, o schimbare, o prezență ori o carență, o nuanță, o disproporție ori o proporție, un fior, o dorință, o dizolvare sufletească înseamnă a da semnificație acestor acte. A le cunoaște, deci.”
Asta știind prea bine că „A fi? Nebunie și tristă și goală;/Urechea te minte și ochiul te-nșală”. Obsesia noomorfică e copleșitoare la Eminescu. Aceeași pasiune de a înțelege. Și el se situează ca pol cunoscător față în față cu o realitate necesară de o „pasivitate indiferentă”. Și el depășește „gândirea normală”, neadecvată, în scheme, pentru a accede la „cunoașterea noosică”, singura cu memorie. Asemenea ogorului, credea Eminescu, creierul trebuie hrănit pentru a rodi. Reacția împotriva raționalismului înseamnă respingere a gândirii canonice, pre-stabilite, nu a gândirii ca activitate esențială a omului. Gândul se oferă firesc ca metaforă supremă a universului său. Veșnicia și infinitul îi sunt numai lui la îndemână. Gândul poartă, duce, zboară. Cugeta rea eminesciană e fără odihnă. Gândul e moneda universală a lumii sale: „Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine / O lume e în lume și în vecie ține”.
În Caiete apar rânduri îndoite ca acestea: „Lumea din afară dă granițele, simțurile dau o formă produsă de ele, cari nu te îndreptățesc la nici o judecată asupra granițelor. E evident dar că, neputând omul percepe decât cu propriile sale mijloace, el va rămânea înlăuntrul murilor lui și niciodată n-a intra în ființa lucrurilor. Cât despre creier, el mai are funcția de a pricepe relații de timp, spațiu și cauzalitate, va să zică iarăși ceva relativ”. (ms. 2306).
Neurologii spun la fel. Creierul înregis trează semnale și le interpretează în căutarea unei coe rențe. E necesar ca mintea să facă mereu și repetat efortul înțelegerii. Creierul înregistrează lucrurile/ideile la care revii, ia de bună insistența ta și încearcă să întărească aceste legături și să le preschimbe în trăsătură a ta definitorie, în tipare. Punți le numesc neurologii. Foarte necesare pentru a adânci cunoașterea și pentru a mobila enciclopedia per sonală. Dar repetarea mecanică poate sărăci capacitățile minții tale și poate înlesni stre cu rarea manipulărilor. Incantațiile, rugăciu nile, normele recitate mecanic sunt cunos cute prea bine de bise rică, dictatură, șarlatani. Induc o pasivitate ex trem de utilă, căci acest gen de repetare nu mai e mater studiorum, ci un fel de meșteșug de tâm penie. Din păcate, lesne de descoperit dovezi pretutindeni.
Și mai tulbură toare e autono mia (?!) creierului față în față cu posesorul lui. Cu de la sine putere, el selec tează informațiile din afară și lasă înțele gerii tale doar o parte. Ochiul selectează și el și lasă vederii tale doar o mică parte din ceea ce este. Nu vezi realitatea, ci o versiune filtrată anume pentru a con firma ceea ce deja crezi. „Espe riența nu caută decât să verifice ceea ce noi știm de mult” (ms. 2255) și ceea ce se poate revela doar prin obstinată experiență perso nală, indivi duală. Adevărul se află în mintea cugetăto rului și în proiecția cosmică a minții sale. În psiho logie, acest lucru se numește bias de confirmare. Sistemul tău cognitiv selectează ceea ce pare compatibil cu credințele tale existente. Creierul tău primește milioane de semnale în fiecare secundă și alege funcție de ceea ce „l-ai învățat” că ești, că vrei. Miliardele de neuroni formează conexiuni întărite prin repetare și care sunt șterse (tăiere sinaptică) dacă nu sunt utilizate. Ca o cărare năpădită de buruieni. Oarecum în legătură cu tine, creierul tău intervine cu interpretări ajutătoare, crede el. Așa cum o face și născocind vise pentru a-ți proteja somnul de vreun semnal exterior care ar fi putut să te trezească. E de gândit dacă această permanentă ocrotire pe care ți-o furnizează creierul e benefică ori e o formă perversă de a-ți ascunde realitatea. La care oricum nu ai acces fiindcă totul e interpretare.
După o raită, în „singurătatea minții” tale, prin realitatea misterioasă, te întorci, nu ai încotro, la realitățile mărunte și implacabile ale condiției de vietate dependentă de hrană, apă, aer, somn și hărțuită de puhoiul de povești, minciuni și mituri născocite de specie pentru a ține locul prea complica telor realități înalte. Măruntele realități politice și sociale, distorsionate mai mult decât altădată căci falsurile dețin puterea, țintesc eul integrat cu trudă și-l scot din minți. Vorba Conului Leonida: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata.”