Într-o anumită împrejurare, ni s-a atras atenția că nu trebuie confundată Istoria cu discursul istoric. Am întrebat imediat „ce numim istorie? Cum arată ea dincolo de discursul istoric, acesta din urmă înțeles ca punere în cuvinte a faptelor și întâmplărilor istorice“. N-am primit un răspuns, lucru care mi-a întărit mai vechea bănuială că Istoria nici nu există, ea e doar rezultanta nesigură, alunecoasă, schimbătoare a poveștilor despre ea. Ce se întâmplă în lume în ultima vreme vine în sprijinul acestei bănuieli. Nu mai știm ce e adevăr și ce e fals, „minciuni și fraze-i totul ce statele susține“. Alianțele se fac și se desfac rapid în absența oricăror reguli. Argumentele în favoarea unor gesturi mai mult decât reprobabile sunt extrase din compilări de ficțiuni declarate sfinte. Întrebările de bun simț sunt considerate dușmănoase.
Când eram copil, îmi imaginam că, dacă am scormoni atent în marile biblioteci ale lumii, am putea afla, dacă nu chiar adevărul adevărat, măcar unul nou, neștiut, care să limpezească încâlceala din jur. Am aflat de curând că informația nu înseamnă nici cunoaștere, nici adevăr. Se pare că nu avem nicio șansă din pornire. Căci creierul omului selec tează drastic ce reține și ce șterge. Se „prinde“ degrabă care sunt obsesiile, fixurile tale și le salvează, prefăcându-le, în labo ratorul lui, în chei de citit lumea. Orice adăs tare pe un gând, pe o idee, pe o neliniște e înregistrată ca preferință și alimentată. Mă miram altădată cum, de îndată ce îmi propuneam să urmăresc o idee, o temă, ea îmi apărea pretutindeni. Adică era acolo, dar acum, fixând obsesia, ea ieșea la iveală. De pildă, moartea sau visul. Ca în hypogra mele lui Saussure, ches tiunea devenea suspectă. Dar nu era decât din nou adevărat un gând al lui Eminescu: tu nu vezi decât ceea ce știi deja. Gândul tău face lumea ta să fie, să se arate. Și semnalele transmise de ochi creierului sunt selectate funcție de profilul aproximat din experiența ta trecută. Lumea e în infinite feluri. Atâtea feluri câte minți care o gândesc și o interpretează sunt. Miliarde. Niciodată nu poate coincide lumea ta cu a mea, fiindcă avem chei diferite de înțelegere. Nu se poate altfel. Înțelegerile dintre oameni sunt mereu parțiale, incomplete, relative. Și infinit remaniabile funcție de contexte, interese, alianțe și rupturi. Nici AI nu poate depăși aceste limite. Știința ei se bazează pe bibliografia speciei umane, adică pe o temelie de povești, interpretări, ipoteze, manipulate cu voie sau fără. Ea sintetizează rapid, dar nu are privire proprie. Încă. Și dacă o va atinge nu va fi decât o nouă interpretare fabulatorie.
Expresia latinească „historia fabulatoria“ se traduce literal prin „istorie fabuloasă“, „istorie bazată pe legende/povești“ sau „ficțiune speculativă/ fabulație critică“. O iau în sensul generalizant de istorie = fabulație. Cât de importante sunt cuvintele pentru existența umană am aflat de-a lungul vremii sub multe forme. Totul e poveste, adică întrețesere de cuvinte. Nu există decât ceea e povestit. Odată pusă în cuvinte, „realitatea“ prinde formă. Forme. Discursul istoric, oricât de maleabil, măsluibil, manipulator, e mereu mai tare decât istoria, fiindcă îi ține locul și i-l ia. Realitatea istorică documentată e cea care poate fi dovedită cu argumente concrete. Putem ști destul de exact când și unde, dar rareori de ce și cum. Istoria are culise imense, întunecate. Incitante (vezi seria de curând lansată despre partea întunecată a unor mari perioade din istoria omenirii. Ele sunt nu neapărat întunecate adică rele, ci mai degrabă ținute în umbră). Obsesia dezvăluirilor se vede imediat dintr-o simplă răsfoire a mediei: s-a aflat adevărul, x a rupt tăcerea, știm cum a fost de fapt. Amăgiri, căi ușoare de făcut rating. Secretele vând bine. Și dacă sunt livrate în ambalaje mitice, ținând de imaginație, de literatură, de Poveste.
Scriam altădată despre paleoplastica romanescă, cu trimitere la romanele istorice care preiau tigva evenimentului istoric documentat și construiesc în jurul ei carnea umanizantă: descrieri, dialoguri, psihologii, atmosferă. Toate fabulate în limitele generoase ale adevărului istoric considerat ca miez. Istoricul folosește date reale, dar „fabulează“ (imaginează) dialogurile, trăirile și detaliile nescrise pentru a reconstitui o realitate umană.
Apar tot mai multe titluri care promit să spună adevărul sau măcar adevăruri întunecate despre epoci revolute. Dar e doar poveste din poveste, interpretare după alte modele.
În Cele mai mari gafe ale istoriei, William Forstchen și Bill Fawcett explorează momente decisive ale istoriei care au început ca idei bune, dar au sfârșit ca mari eșecuri. De pildă, un război sfânt – Cruciadele medievale pentru eliberare religioasă se transformă în secole de măcel și distrugere. Perspectiva e ușor contestabilă. Război sfânt? Eliberare religioasă? Termeni cel puțin îndoielnici. Oricum, orice înaintare în timp, fie că e vorba de un ins ori de un popor întreg, se face prin alegere. Privilegiezi o cale ignorându-le pe toate celelalte. Nu ai cum dovedi că alegerea ta a fost proastă, nici că alta ar fi fost mai bună. Posteritatea poate evalua, dar doar ca șir de ipoteze. Trecutul obiectiv nu există, există doar poveștile subiective despre el.
Se întreba cineva, stupefiat de lipsa de logică, de rațiune, de echilibru din zilele noastre de acum: oare cum va fi descrisă această epocă de către istoricii din viitor? Cred că va fi la fel de hărțuită de contradicții, fără cap. Are valoare de adevăr doar dimensiunea obiectivă, adică datele înregistrate despre faptele brute (când, unde, cine) care pot fi probate prin documente și dovezi material-arheologice. Cam în genul Viața de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, din Colecția Clepsidra a Editurii Eminescu din anii ’80. Căci faptele nu vorbesc singure; pentru a le scoate la iveală e nevoie de un construct narativ, fie el discurs istoric ori roman istoric. Ambele fundamental fabulatorii, căci apelează la un unghi de vedere, utilizează un anume limbaj, se raportează inevitabil la o ideo logie și ascultă de comandamente ale prezentului povestitorului. Oglinda pe care o poartă de-a lungul drumului stăpânește drumul, reducându-l la o cărare cât mai larg acceptată. De unde se deduce că distorsiunea, răstălmăcirea, manipularea sunt ingrediente esențiale ale oricărei Povești despre oameni.