Pentru Andrei Brezianu, Tony Judt e doar un ins lipsit de probitate științifică. Drept urmare, se străduiește să demonstreze că nu are habar de evenimentele istorice și politice prin care a trecut România. Pentru a-și demonstra ideea, Brezianu decupează trei secvențe din articolul acestuia. Și anume, cele care constituie explicațiile lui Judt pentru înapoierea – „regretabilă, dar incontestabilă“, concede Brezianu – față de celelalte țări europene. Ele sunt trăsături definitorii pentru „singularitatea românească în istorie și în prezent“. Primul punct pe care-l identifică Andrei Brezianu e accentul, exagerat, în opinia lui, pus pe participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial. Mai precis, pe rolul jucat în conflagrația planetară ca aliat al Germaniei. Potrivit lui Brezianu, nu există nicio legătură între aceasta și „exacerbarea extremismului naționalist și antisemitismului, precum și o susținută obliterare a ororilor comise de România în al doilea război mondial“, vizibile în România de azi.
Să reținem, deocamdată, că Andrei Brezianu nu vede nimic suspect în poziționarea pro-hitleristă, îmbrățișată de o largă parte a elitelor vremii, și faptul că după 1990 am fost martorii unei deșănțate „recuperări“ a unor figuri ale acelor ani – de la căpeteniile legionare, la politicienii și personali tățile publice cu viziuni extremiste și rasiste. E posibil ca, absentând din țară, Brezianu să nu fi avut acces la puzderia de reviste și cărți pro-naziste și pro-legionare care au inundat standurile de ziare și raftu rile librăriilor. Probabil că publicații precum „Mișcarea“, „Puncte cardinale“, „Permanențe“, „Cuvântul legionar“, „Noua dreaptă“, „Gazeta de Vest“, „Țara și exilul“ nu-i spun nimic. După cum nu-i spun nici vrafurile de publicații naționaliste ortodoxiste și radical-conservatoare apărute precum ciupercile după ploaie. N-a fost vorba doar de o văpaie ivită în deceniul post-revoluționar, ci de o tradiție care continuă nestingherită și azi, în forme elucubrant-georges ciene. Prin 2003 a început să se tipărească Obiectiv Legionar, ceea ce dovedește supraviețuirea unei direcții pe care Andrei Brezianu o bagatelizează cu nonșalanță.
Pentru a nu fi acuzat, la rândul meu, de superficialitate și rea-credință, citez dintr-un specialist al domeniului, Octavian Lixeanu:
„După moartea lui Horia Sima, nu puţini au fost cei care au căutat să se impună drept succesori legitimi ai acestuia la conducerea Mişcării. Aşa cum vom vedea, până la urmă conducător al Mişcării Legionare va deveni profesorul Şerban Suru. Totuşi, sunt unii care îi contestă această calitate, atât din rândul vechilor legionari «si mişti», cât şi din rândul «codre niştilor»“, cei din urmă strânşi în ultimii ani în jurul nepotului Căpitanului, Nicador Zelea-Codreanu. Astfel, pe lângă Mişcarea Legionară condusă de Şerban Suru, au mai apărut şi Acţiunea Română, în fruntea căreia se află Nicador Zelea-Codreanu, Partidul «Pentru Patrie», al vechilor simişti, dar şi organizaţia Noua Dreaptă, a lui Tudor Ionescu, formată în special din tineri, care consideră că au reuşit să adapteze ideologia şi idealurile legionare realităţii contemporane. Pe lângă aceste grupări, vor mai fi fost şi altele, singura mai importantă şi care la un moment dat a părut că va putea juca un rol deosebit pe scena politică românească postdecembristă fiind Mişcarea Pentru România a lui Marian Munteanu, fostul lider al studenţilor din timpul fenomenului «Piaţa Universităţii»“.
Aceste aspecte ce țin de continuitatea ispitei totalitare sunt total ignorate de Andrei Brezianu, pentru care proliferarea discursului revanșard, extremist nu trezește nicio suspiciune. Pe el îl indignează doar că numele lui Ion Antonescu e citat în articolul lui Tony Judt de nouă ori. E de mirare, totuși, că matematica lui n-a funcționat la fel de bine în fața sutelor sau milioanelor de ori când numele mareșalului a fost pronunțat cu extaz în cărți, publicații, documente, întruniri publice, emisiuni de radio și televiziune. Nicio silabă despre cultul celui care a fost un dezastruos comandant în Primul Război Mondial și un catastrofal om politic în al Doilea. Nimic despre implicarea lui Antonescu în crimele de la Odesa. Nicio aluzie la persecuțiile rasiale și despre participarea regimului său la Holocaust. Niciun comentariu la faptul că, timp de patru ani, între 1940 și 1944, a avut autoritatea supremă asupra politicii militare și administrative a țării, culminând cu masacrele din iunie 1941 de la Iași, deportările din Transnistria, exproprierile și persecutarea evreilor. Gravissime sunt doar cele nouă ocurențe ale numelui său în textul lui Judt. O fi prea mult pentru patru ani de dictatură și trei de război ca aliat al lui Hitler?
„Șocante“ de-a dreptul i se par lui Andrei Brezianu referirile la „meandrele mai vechi ale istoriei românilor“. Tony Judt evocă anumite episoade din istoria țării pentru a explica „obsesia identității“ pe care a observat-o în timpul cercetărilor sale. Pentru a pune în evidență „malignitatea“ acestui demers, sintagma de mai sus, uzuală în discursul politologic, devine în gura lui Brezianu „șubrezenia identității naționale“. Nu există în textul lui Tony Judt o asemenea formulare. Criticul își îngroașă dinadins glasul, accentuând afirmații care nu au nici pe departe aerul apocaliptic pe care-l trâmbițează Brezianu. Judt doar a pus cap la cap argumente și fapte care au devenit locuri comune în istoriografia română contemporană. Pentru fostul redactor de la revista Secolul 20 ele sunt delicte ce trebuie sancționate cu toată fermitatea.
În aceeași ordine argumentativă, Andrei Brezianu invocă și momentul 1918. Redând în românește la fel de abuziv verbul „to acquire“, ca și Mircea Iorgulescu, traducătorul de profesie găsește un echivalent stupefiant: românii ar fi achiziționat teritoriile pe care, pe bună dreptate, le-au dobândit în urma multiplelor tratate internaționale. E vorba de o rea-credință cu premeditare: traducerea abuzivă a cuvântului invocat îi deschide drumul spre o altă alegație, care-l descalifică o dată în plus. Dar nu proprietatea termenilor îl interesează pe Andrei Brezianu: drept rezultat al acelei „achiziții“, România ar fi devenit „un nou membru al comu nității internaționale la fel de pestriț din punct de vedere etnic ca și, la același moment istoric, pe-atunci proaspăt constituita Iugoslavie“.
Faptul că entitatea care avea să se numească ulterior Iugoslavia a apărut în aceeași zi în care românii au desăvârșit Marea Unire, 1 decem brie 1918, nu îndreptățește compa rațiile tendențioase ale lui Brezianu. Statul proclamat de regele Ale xandru Karageorgevici s-a numit inițial Regatul Sârbilor, Croaților și Slo venilor. Denumirea oficială de Iugoslavia a fost stabilită, de către același rege, în 1929. Dacă tot a luat-o pe panta comparatismului, Bre zianu ar fi putut invoca și cazul Cehoslo vaciei, care, în 28 octombrie 1918, și-a proclamat independența față de Imperiul Austro-Ungar, prin unirea teritoriilor ce aparținuseră anterior Cisleithaniei, respectiv Regatului Ungariei.
Realitatea istorică nu-l îndreptă țește pe Brezianu să cali fice Ro mânia de după 1918 drept un stat „pestriț“ – punând, ce-i drept, acest cuvânt în gura lui Judt. Numai că acesta nu l-a rostit niciodată. El s-a rezumat să citeze date oficiale, potrivit cărora după Marea Unire aproxi mativ 27 la sută din populația Româ niei era alcătuită din alte etnii decât românii. Atât și nimic mai mult. Acest fapt incontestabil nu a trans format România într-o entitate „pes triță“ sau „bălțată“ sau „tărcată“. A fost vorba doar de un moment dintr-un proces de prefacere continuă, întru nimic diferit de ceea ce s-a întâmplat întotdeauna în istorie și se întâmplă – ba chiar în ritm accelerat – chiar sub ochii noștri.
Al treilea punct atacat de Andrei Brezianu se referă la o altă presupusă concluzie a lui Tony Judt conform căreia, „în ciuda năzuințelor și ambițiilor ei, ca și a recentelor sale contribuții la cultura lumii, România nu face parte din Europa decât în sens superficial și cumva factice. Europa nu poate fi, după Tony Judt, plusvaloarea României printre altele și datorită faptului că marile sale spirite, omologate în Occident pentru merite culturale fără vreo legătură cu politicul, s-au autodescalificat prin vederi politice de extremă dreaptă, împărtășite în tinerețea lor (exemplele citate fiind Mircea Eliade și E.M. Cioran)“.
Textul lui Brezianu manipulează din nou. Citatul privind „plusvaloarea“ provine dintr-un articol al lui Adrian Năstase, pe atunci prim-ministrul României. Oricât de mândru ar fi fost de politica pe care o ducea, acesta n-a îndrăznit să pună o linie de egalitate între Europa și „plusvaloarea României“. Năstase a susținut doar că, în cadrul noii Europe, România ar putea aduce o anumită contribuție, asumându-și un rol pozitiv în viața politică, economică și socială a continentului. De aici până la a pune pe același talger o vastă construcție social-politică precum Uniunea Europeană și o aspirantă la admiterea în marea familie continentală e o distanță ca de la pământ la lună. Din motive obscure, Andrei Brezianu nu ezită s-o străbată.
În ce privește slaba contribuție a României la circuitul valorilor europene, indignarea lui Brezianu e calpă. Se pot cita, la nivelul anului 2001, extrem de puține prezențe românești în prim-planul vieții culturale. Iar faptul că unele nume impuse în perioada postbelică și-au pierdut din prestigiu atunci când s-a aflat de trecutul lor „deocheat“ îl poate mira doar pe Brezianu. Lumea civilizată e una a transparenței totale: nu există toleranță față de petele negre biografice și politice.
Articolul lui Barbu Brezianu se încheie cu o concluzie ce cade nemilos ca o ghilotină: „Dincolo de caracterul ofensator al tonului, [lui Tony Judt] îi lipsește probitatea necesară unei adecvări reale și credibile la obiectul demersului întreprins“.
Ceva îmi spune că Andrei Brezianu a scris aceste cuvinte în timp ce se uita în oglindă.